 |
| Catehism ortodox.pdf |
Una
din indatoririle de capetenie ale fiecarui crestin ortodox este de a
sti ce crede si cum crede; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale
credinte, pentru a nu fi amagit de invataturi gresite si desarte. El
este chemat sa-si insuseasca aceasta invatatura cu mintea, nu insa
mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru ca de Dumnezeu nu
te poti apropia decat ducand o viata in curatie sufleteasca si
trupeasca, cum lamurit ne invata Sfantul Grigorie Teologul, zicand:
“Nu este in puterea oricui sa cugete despre Dumnezeu, fiindca
aceasta pot sa o faca numai cei care s-au cercetat cu de-amanuntul,
... care si-au curatit sufletul si trupul sau care cel putin se
silesc sa se curete”.
Invatatura
crestina ortodoxa pe care avem datoria sa o cunoastem, ne-a dat-o
Dumnezeu insusi prin Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.
Mantuitorul Hristos ne-a adus invatatura dumnezeiasca, despre care
insusi marturiseste: “invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce
M-a trimis” (Ioan VII, 16) si a propovaduit-o in vremea cat a
locuit intre oameni. Dupa El, Sfintii Apostoli si urmasii lor au
raspandit aceasta invatatura “pana la marginile lumii” cunoscute
atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au imbratisat-o cu adanca si curata
evlavie.
In
curgerea vremii s-a ivit nevoia ca invatatura descoperita si
impartasita noua prin viu grai de Mantuitorul Iisus Hristos, sa fie
prinsa in scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic sa nu se
piarda din cele ce ne-a lasat El. Aceasta o aflam in Sfanta Scriptura
a Noului Testament, ca si in Sfanta Traditie, cum se va arata acest
lucru, mai amanuntit, in alt loc din aceasta carte.
Tot
intre timp s-au ivit si invataturi gresite, erezii, mai ales din
pricina ca unii dintre crestini au vrut sa patrunda numai cu mintea
lor, lipsita de luminile si aripile credintei, adevarul dumnezeiesc
care covarseste orice minte.
Neputandu-l
intelege, ereticii au rastalmacit invatatura Mantuitorului,
propovaduita de Sfintii Apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe
credinciosi de alunecare in rataciri, Sfanta Biserica, prin sinoadele
ecumenice, la care au luat parte toti episcopii sai, a statornicit si
formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta
credinta ortodoxa, in dogme si hotarari, sub asistenta Duhului Sfant.
Astfel,
invatatura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte
lamurite, in Simbolul Credintei, care a fost alcatuit de Sfintii
Parinti la intaiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si in al doilea
sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si
“Crezul”, nu este numai o scurta si clara marturie a invataturii
de credinta crestina, ci si o marturisire de credinta pe care trebuie
s-o cunoasca si s-o faca fiecare crestin in parte. De aici,
obligativitatea invatarii, de catre fiecare crestin, a Crezului, care
este urmatorul:
Cred
intr-unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al
pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute.1
Si
intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care
din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina,
Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce
este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au făcut;2
Care
pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din cer
si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut
om;3
Si
S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si
S-a ingropat;4
Si
a inviat a treia zi dupa Scripturi;5
Si
S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui;6
Si
iarasi va sa vina, cu slava, sa judece viii si mortii a Carui
imparatie nu va avea sfarsit.7
Si
intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede,
Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a
grait prin prooroci.8
Intr-una,
sfanta, soborniceasca si apostoleasc Biserica;9
Marturisesc
un botez spre iertarea pacatelor;10
Astept
invierea mortilor;11
Si
viata veacului ce va sa fie.12 Amin.
1
Primul articol din Simbolul Credintei cuprinde invatatura
crestina despre Dumnezeu in general, Unul in fiinta, dar intreit in
Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.
Dumnezeu este duh, adica este netrupesc; este nevazut, necuprins de
faptura si de mintea omeneasca; la El nu este mutare sau schimbare,
caci este desavarsit si vesnic; este atotputernic, atoatestiutor,
este pretutindenea. Dumnezeu este Unul dupa fiinta Lui si intreit in
Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc
Sfanta Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita
noua prin Descoperire dumnezeiasca sau Revelatie. Spunand ca Dumnezeu
este inchinat in trei Persoane, nu inseamnă ca ar fi trei dumnezei.
Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiasca cea una si aceeasi
nu este impartita in trei, ci ea se afla intreagă in fiecare din
cele trei Persoane dummezeiesti. Cele trei Persoane divine sunt de o
fiinta, egale si vesnice. Tatal este Dumnezeu adevarat, Fiul este
Dumnezeu adevarat si Duhul Sfant este Dumnezeu adevarat; dar avand
aceeasi fîinta, nu sunt trei dumnezei ci Unul singur.
Tatal
se deosebeste de celelalte Persoane, intrucat El este Cel ce naste
din veci pe Fiul si purcede pe Sfantul Duh; Fiul, intrucat El este
Cel ce S-a nascut din Tatal; iar Sfantul Duh, intrucat este Cel ce
purcede de la Tatal.
In
acelasi timp, cele trei Persoane sunt unite si se intrepatrund
reciproc, locuind Una in Alta, in chip neamestecat, prin fiinta cea
una: Tatal este in Fiul si in Sfantul Duh, Fiul in Tatal si in
Sfantul Duh, si Sfantul Duh in Tatal si in Fiul. Acest adevar ni l-a
descoperit Dumnezeu Insusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din
ceea ce este creat.
Invatatura
ca Dumnezeu este Unul dupa fiinta si intreit in Persoane este mai
presus de puterea de intelegere a mintii noastre. Multi cugetatori si
scriitori crestini au folosit asemanari din lumea inconjuratoare
pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar
nici una din acestea nu poate lamuri o asemenea taina. Mintea nu s-ar
fi putut inalta nici pana a afla ca in Dumnezeu sunt trei Persoane,
daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mantuitorul Iisus Hristos.
Asadar,
invatatura despre Sfanta Treime, intrecand intelegerea omeneasca si
sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatiei
dumnezeiesti, cuprinsa in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, noi
ne-o insusim numai prin credinta.
Cel
ce ne-a facut cunoscuta aceasta taina este Mantuitorul Hristos. In
Vechiul Testament gasim doar preinchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere
I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la
stejarul Mamvri sub infatisarea a trei barbati (Facere XVIII, 12). In
Vechiul Testament nu se graieste limpede despre Sfanta Treime, pentru
ca oamenii acelor vremuri nefiind pregatiti, ar fi putut intelege
gresit o taina atat de mare, si ar fi putut crede chiar in mai multi
dumnezei. Dar in Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, invatatura
ni se descopera lamurit. Mai intai, la Botezul Domnului, cand Tatal
da marturie despre Fiul graind: “Acesta este Fiul Meu cel iubit
intru Care am binevoit”, Fiul primeste Botezul si Duhul Sfant
coboara ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 1517). Numele celor
trei Persoane ale Sfintei Treimi le gasim si in cuvintele prin care
Mantuitorul Iisus Hristos trimite pe Sfintii Apostoli la
propovaduire: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII,
19). Iar Sfantul evanghelist Ioan zice: “Trei sunt cei care
marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti
trei una sunt” (1 Ioan V, 7).
Rugaciune
Preasfanta
Treime, miluieste-ne pe noi; Doamne, curateste pacatele noastre ;
Stapane, iarta faradelegile noastre; Sfinte, cerceteaza si vindeca
neputintele noastre, pentru numele Tau.
Articolul
1 din Simbolul Credintei arata ca Dumnezeu-Tatal este
creatorul si proniatorul lumii. Lumea inseamna cerul si pamantul si
tot ce este in ele, afara de Dumnezeu. Ea este vazuta si nevazuta.
Cea
vazuta
este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea
nevazuta sunt ingerii, buni si rai (Col. I,16).
Ingerii
sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sunt facuti de
Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost facute toate cele ce sunt.
La inceput, cand i-a facut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si
inzestrati cu puterea de a spori tot mai mult in virtute, sa se
bucure de fericire deplina si vesnica. O parte din ei s-au folosit
bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu; Parintele
Ceresc le-a intarit acest dar de a nu mai putea gresi niciodată.
Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei insa, in frunte cu
Lucifer, trufindu-se s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu
i-a aruncat in intunericul cel mai adanc, cum zice Sfanta Scriptura:
“Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul
lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice spre
judecata zilei celei mari” (Iuda I. 6). Acestia s-au facut ingeri
rai, demoni. Si odata cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este
starea lor de nefericire si locul lor de salasluire. Ingerii cei buni
au ramas in fericita apropiere de Dumnezeu si-L slujesc, fiind
intariti prin harul dumnezeiesc, ca sa fie pururea sluJitori ai lui
Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutatori
ai oamenilor.
Dumnezeu
a facut “din nimic” atat lumea nevazuta, cat si lumea vazuta,
numai cu cuvantul si vointa Sa
atotputernica,
zicand: “Sa fie!” Biserica invata pe baza Sfintei Scripturi, ca
Dumnezeu a creat lumea in sase zile, adica treptat si intr-o anume
ordine, incheind-o cu crearea omului (Fac. I, 131), in perechea
parintilor neamului omenesc: Adam si Eva. Dar creand lumea, Dumnezeu
n-a lasat-o in parasire, ci ii poarta de grija pururea; toate cate;
sunt, toate fapturile sunt tinute si crescute dupa planul Sau, dupa
voia si puterea Sa purtandu-le de grija dupa intelepciunea Sa cea
preamarita; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si
desavarsirea lor. El este Tatal atottiitorul. Aceasta neintrerupta
grija parinteasca a lui Dumnezeu fata de lume se numeste Providenta
sau Pronie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie despre
Pronie: “Dumnezeu nu numai ca a adus la lumina zidirea; dar dupa ce
a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici
puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate
acestea se bucura de Pronia Lui. Fara aceasta lucrare, toate se duc,
se scurg si pier.”
Creatia
se incheie cu crearea omului, facut in chip deosebit de catre
Dumnezeu, Care a zis: “Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea
Noastra, ca sa stapaneasca ... tot pamantul.” Si a facut Dumnezeu
pe om dupa chipul Sau ... barbat si femeie l-a facut. Si Dumnezeu i-a
binecuvantat, zicand: “Cresteti si va inmultiti, si umpleti
pamantul si-l stapaniti ... “ (Fac. I, 2628). Fiind creat dupa
chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seama
creatura a lui Dumnezeu, fiind constituit din doua elemente: trup si
suflet. Trupul omenesc l-a facut Dumnezeu “din pamant”, cu totul
altfel decat pe celelalte creaturi. Caci pe cand despre acestea
Sfanta Scriptura spune: “Si a zis Dumnezeu sa se faca”, despre om
zice: “Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe
om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta
vie” (Facere II, 7). Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din
pamant, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiasca. Prin trup,
care este luat din pamant si are ceva comun cu toate vietuitoarele,
omul este legat de pamant si de tot ceea ce apartine lumii acesteia.
Prin suflet insa, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu,
omul sta in legatura cu Dumnezeu si cu lumea spirituala.
Chipul
lui Dumnezeu din om inseamna sufletul nemuritor cu puterile lui,
mintea sau cugetarea, simtirea si vointa libera, care se indreapta
catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna intarirea si
desavarsirea omului in virtute si sfintenie cu ajutorul harului
dumnezeiesc, spre indumnezeirea lui. Din coasta celui dintai om, din
Adam, Dumnezeu a facut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a
asezat Dumnezeu in raiul pamantesc, ca sa duca o viata fericita si in
iubire fata de Parintele Ceresc. Mintea lor era luminata, inima sau
simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si
inclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o
suferinta.
Astfel,
omul creat “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu” se gasea la
inceput intr-o stare de curatie si nerautate, in pace deplina cu cele
din jurul sau, cu sine insusi si cu Parintele Ceresc. El nu era intru
totul desavarsit, dar prin continua stradanie si cu ajutorul harului
dumnezeiesc putea sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, gasindu-se deci la
inceputul drumului spre asemanarea cu Facatorul sau.
Omul
creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era maretia lui, avand
putinta de a ajunge sfant si drept prin stradania sa si ajutat de Cel
ce l-a facut si Care ii purta mereu de grija.
Pentru
ca sa intareasca prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintai
oameni, ca sa le incerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a aratat vointa
Sa catre ei, dandu-le porunca sa nu manance din pomul cunostintei
binelui si raului. Caci de vor manca din acest pom, “vor muri
negresit” (Facere II, 16-17).
Dumnezeu
a dat aceasta porunca nu pentru a-l slabi si cobori pe om din cinstea
in care se gasea; ci, dimpotriva, pentru a-l intari si inalta, i-a
dat acest prilej ca sa-si poata arata prin fapta dragostea fata de
Facatorul sau si pentru a se statornici in bine. Fericirea din rai a
celor dintai oameni a tinut cat timp ei au pastrat nevinovatia stand
in ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu si pazind porunca
Lui. Dar ei s-au lasat ispititi de cel rau care ii pizmuia pentru
fericirea lor si voia sa-i duca la pierzanie. Prin viclenie si
inselaciune, diavolul i-a facut sa creada ca, de vor manca din pomul
cel oprit, adica al cunostintei binelui si raului se vor face
intocmai ca Dumnezeu. Lasandu-se amagiti, ei au calcat porunca lui
Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut in pacat. Asa a intrat raul
in lume. Pedeapsa cea mai mare a pacatului primilor oameni a fost
moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se intoarce in
pamant, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece in lumea
nevazuta (Ecleziast XII, 7). Protoparintii neamului omenesc n-au
pastrat starea morala de comuniune cu Dumnezeu, ci, calcand voia Lui,
au cazut in pacat (Fac. III, 16), pierzand fericita stare
primordiala, atat pentru ei cat si pentru toti urmasii lor. Orice om
are din fire pacatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui
Dumnezeu. Starea aceasta de reala pacatosenie a naturii umane cazute,
in care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste pacatul
stramosesc. Si urmarile pacatului au fost grele: primii oameni au
pierdut harul dumnezeiesc, s-au indepartat si s-au instrainat de
Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu in ei a
slabit, fara insa a pieri cu totul; schimbarea adusa de pacat, s-a
aratat in intunecarea mintii, in stricarea inimii si in slabirea
vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curatia, linistea
trupului si putinta de a nu muri. Despartiti de cele vesnice si
alunecand spre piericiune, oamenii au cazut prada placerilor de tot
felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind insotita de truda, de
dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fata de Dumnezeu a fost
inlocuita de om cu iubirea fata de fapturi. Dar prin pacatul lui Adam
s-a stricat intreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost
moartea, care dupa Sfantul Apostol Pavel este “plata pacatului”
(Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar
Dumnezeu, in nemarginita Sa bunatate, nu l-a parasit pe om nici dupa
caderea lui in pacat; nu l-a dat pierzarii, omul fiind faptura Sa cea
mai aleasa. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a fagaduit
stramosilor nostri un Mantuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi
puterea raului si va impaca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mantuitor
este Domnul nostru Iisus Hristos.
De
la caderea omului in pacatul neascultarii si pana la venirea
Mantuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat sa treaca multa vreme,
in care oamenii au cunoscut amaraciunea consecintelor pacatului, prin
starea rea in care au ajuns; dar au putut pastra si nadejdea ca se
pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunatatea Sa, Dumnezeu Sa
ingrijit de oameni, i-a indrumat si i-a pregatit pentru primirea
Mantuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace,
ca la venire sa-L poata recunoaste si sa poata urma Lui, intru
curatirea vietii si nadejdea mantuirii.
Invatatura
despre Dumnezeu Fiul, adica despre a doua Persoana a Sfintei Treimi,
Care S-a intrupat pentru mantuirea noastra din robia pacatului si
pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, este cuprinsa in articolele 2,
7 din Simbolul Credintei.
Domnul
nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii
S-a facut om ca noi, asemenea noua intru toate, in afara de pacat. El
este Dumnezeu adevarat si om adevarat. El a venit in lume ca sa ne
mantuiasca. Acest lucru il arata Sfantul Atanasie cel Mare, astfel:
“Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosindu-Se de slabiciunea
noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea
mortii asupra noastra, ca sa nu piara ce a facut”, Dumnezeu a
hotarat mantuirea noastra potrivit intelepciunii si dragostei Sale
nesfarsite: El a socotit astfel ca nu e potrivit sa mantuiasca pe
oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea ingerilor, ci trimitand
in lume pe insusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afara de
pacatul stramosesc si de orice alt pacat.
Asadar,
Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne mantuiasca pe noi toti,
impacandu-ne cu Dumnezeu si innoind firea noastra cea stricata de
pacatul stramosesc. El a luat firea omeneasca si, fiind in acelasi
timp Dumnezeu adevarat si om adevarat, a purtat toate consecintele
pacatului originar insa fara de pacat, pentru ca sa ne rascumpere pe
toti din robia pacatului lui Adam.
Ca
Mantuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai
Dumnezeu adevarat, aflam lamurit din Sfanta Scriptura: Prin pogorarea
Duhului Sfant, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din Sfanta Fecioara
Maria; S-a nascut, a fost infasat in scutece, a flamanzit si a
insetat, a obosit, in timpul mantuitoarelor Sale Patimi a suferit
batai, loviri, schingiuiri, incununare cu spini, rastignire si
moarte.
Mantuitorul
Iisus Hristos a savarsit rascumpararea sau mantuirea noastra prin
cele trei chemari sau slujiri ale Sale, si anume:
a)
ca Prooroc si invatator. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul
proorocilor, pentru ca in El s-au implinit toate proorocirile si
pentru ca El este supremul invatator care ne descopera propria Sa
invatatura dumnezeiasca cu privire la Dumnezeu si la om;
b)
ca Arhiereul cel adevarat Care nu aduce jertfa pentru Sine, fiind
fara de pacat, ci Care Se aduce pe Sine insusi jertfa Tatalui, pe
Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfantul Altar, la Sfanta Liturghie,
pentru iertarea pacatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci
;
c)
ca imparat care, rascumparand prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub
robia mortii si a pacatului, si innoindu-l prin invierea Sa, a
intemeiat imparatia Sa spirituala-duhovniceasca, Biserica Sa, ai
carei membri sunt credinciosii si al carei cap este El insusi, “avand
toata puterea in cer si pe pamant” (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul
Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are in masura cea mai
mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si
puterea Conducatorului duhovnicesc.
Mantuitorul
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din veci din Tatal; El
nu este faptura, ci are insasi fiinta Tatalui, prin nastere mai
inainte de toti vecii, adica din vesnicie; deci n-a fost nici o vreme
in care Fiul sa nu fie Fiu si Tatal sa nu fie Tata. Cum vesnic este
Tatal, asa si Fiul este vesnic.
El
este Unul-Nascut, adica este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Daca
credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu
acestia sunt fii nu dupa fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sunt
“de o fiinta” cu Dumnezeu, cum lamurit citim in Sfanta Scriptura:
“Celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere
ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12).
Mantuitorul
Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat ca si Tatal, are aceeasi fiinta,
aceeasi dumnezeire, cu aceleasi insusiri dumnezeiesti ca si Tatal din
Care S-a nascut, asa cum o lumina este asemenea luminii din care s-a
aprins. Cuvintele “lumina din lumina” din Simbolul Credintei sunt
numai o exprimare omeneasca privind taina nasterii Fiului din Tatal,
care nu poate fi patrunsa de mintea omeneasca.
Sfanta
Scriptura si Sfanta Traditie marturisesc uneori dumnezeirea Domnului
Iisus Hristos, cu cuvintele: “Acesta este adevaratul Dumnezeu” (1
Ioan V, 20), si “cu adevarat, mare este taina dreptei credinte;
Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de
ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a
inaltat intru slava” (1 Timotei III, 16).
Ca
Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este impreuna cu Tatal si cu
Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor vazute si nevazute.
Toate s-au facut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatal s-ar fi
slujit de Fiul ca de unealta, ci ca Fiul lucreaza impreuna cu Tatal,
fiind de o fiinta cu Tatal si avand aceeasi putere creatoare ca si
Tatal.
Dar
Fiul sau Cuvantul lui Dumnezeu S-a pogorat din ceruri ca sa
mantuiasca pe oameni, sa-i izbavească din robia pacatului si a
mortii; El S-a aratat in trup, ca sa ridice si sa innoiasca pe omul
cazut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire,
pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea
Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a facut in chip minunat, nu
dupa randuiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de catre
Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a incetat sa fie
Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om
adevarat, cu trup si suflet omenesc adevarat, intru totul asemenea
noua, afara de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om
pentru vesnicie.
Dupa
cum s-a mai aratat, sfanta Fecioara Maria a fost invrednicita de
Dumnezeu sa nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fara sa
cunoasca barbat, fiind astfel fecioara si inainte de nastere si in
timpul nasterii si dupa nastere, ramanand in vesnicie fecioara.
Preacurata, pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu sau
Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si
ingerii, ca pe una ce este “mai cinstita decat heruvimii si mai
marita fara de asemanare decat serafimii.” Sunt si unii crestini
care nu aduc cinstire Maicii Domnului, care socotesc ca ea ar fi fost
casatorita si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei
Maria, a Maicii Domnului ei aduc textul: “Au nu este Acesta fiul
teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui:
Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu
sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?” (Matei
XIII, 55-56).
In
unele locuri din Sfanta Scriptura (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III,
31-32; Luca Vm, 11-21; Ioan 11, 12
etc.)
este drept, se gaseste expresia “fratii Domnului”, dar prin
“frati” trebuie sa intelegem rudele apropiate ale lui Iisus, dupa
Iosif si dupa Maria, cum se vede acest lucru din intrebuintarea
cuvantului “frati” in multe alte locuri din Sfanta Scriptura.
Textul: “Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe
Fiul sau cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus” (Matei I,
25), arata clar ca ea nu a avut alti copii si ca Fiul lui Dumnezeu a
luat trup omenesc din sfanta Fecioara Maria cu puterea Duhului Sfant.
Rugaciuni
Fecioara
ai nascut, ceea ce esti neispitita de nunta, si fecioara ai ramas,
maica nenuntita, Nascatoare de Dumnezeu, Marie, roaga pe Hristos
Dumnezeul nostru sa ne mantuiasca pe noi. Preasfanta Nascatoare de
Dumnezeu, in vremea vietii mele ,nu ma lasa pe mine, ajutorului
omenesc nu ma incredinta, ci singura ma apara si ma miluieste.
Mantuitorul
Iisus Hristos S-a rastignit, a patimit si a murit de buna voie, ca sa
ne mantuiasca. Dumnezeu fiind, putea sa nu patimeasca si sa nu moara,
dar S-a supus acestora din iubirea Sa fata de oameni. “Eu zice
Domnul imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau ... Putere am Eu ca sa o
pun si putere am iarasi sa o iau” (Ioan X, 1718). Pentru Sine,
Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fara de
pacat; dar S-a jertfit pentru noi pacatosii.
Domnul
a patimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omeneasca, pentru ca
firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru
Iisus Hristos este Cel care patimeste si moare in trup, nu altul.
Firea dumnezeiasca nu se desparte de cea omeneasca nici in timpul
patimilor si al mortii. Cele doua firi: dumnezeiasca si omeneasca
raman strans unite in veci in persoana Mantuitorului Hristos.
Iisus
Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a rascumparat pe toti din
pacat, a castigat mantuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a
impacat cu Dumnezeu; El a luat asupra Sa pacatul si osanda oamenilor,
fara ca prin aceasta sa se faca pacatos. “El a luat asupra-Si
durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat ... El a
fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti
ne-am vindecat” (Isaia LIII, 45). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om
adevarat, ca in trup sa zdrobeasca, in locul nostru, pacatul si
moartea prin patima, moarte si inviere, dandu-ne noua viata. In
Hristos am primit deci “rascumpararea, prin sangele Lui, si
iertarea pacatelor, dupa bogatia harului Lui” (Efeseni I, 7). El
“ne-a rascumparat din blestemul legii, facandu-Se pentru noi
blestem” (Galateni III, 13). El este “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridica pacatul lumii” (Ioan I, 29). In nesfarsita Sa bunatate si
iubire de oameni, Dumnezeu Tatal, primeste patima si jertfa de pe
Cruce a Fiului Sau intrupat, in locul tuturor oamenilor, primindu-i
de atunci pe acestia ca fii ai Sai, prin Iisus Hristos.
Mai
este de spus ca asa cum prin pacatul lui Adam suntem in pacat si
osanda, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne
mantuim de pacat, de osanda si de moarte, caci ne facem partasi ai
jertiei de pe cruce, daca ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi
ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfantului Botez, a
Mirungerii si Sfintei Impartasanii, in Sfanta Biserica, care este
trupul Sau tainic. De aceea, noi trebuie sa fim madulare vii ale
Sfintei Biserici. Cum? Daca primim cu vrednicie Sfintele Taine,
pastram credinta vie si daca urmam intru totul invatatura
Mantuitorului propovaduita de Biserica Sa, prin episcopii si preotii
ei.
Domnul
nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a inviat a
treia zi din morti. Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise,
ci si invierea Sa. Mantuitorul Insusi a spus inainte de patimi ca va
fi rastignit, va fi dat mortii, iar a treia zi va invia. Sunt
numeroase marturiile celor care L-au vazut pe Mantuitorul dupa
inviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El,
I-au pipait ranile, au mancat si au umblat cu El, L-au auzit invatand
pe oameni dupa Inviere si pana la Inaltare. Nenumarati sunt si
credinciosii care L-au vazut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti
acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi,
au credinta in Hristos cel inviat dupa insasi marturisirea Lui, “ca
asa este scris si ca asa trebuia sa patimeasca Hristos si sa invieze
din morti a treia zi, si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta
spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim”
(Luca XXIV, 46-47).
Prin
invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos adevereste noua tuturor ca
este Dumnezeu adevarat, este Stapan al vietii si al mortii; El ne
incredinteaza ca si noi vom invia in ziua cea de apoi, dupa cuvantul
Sfintei Scripturi, “ca Hristos a inviat din morti, fiind incepatura
(a invierii) celor adormiti” (1 Cor. XV, 20).
Dupa
40 de zile de la invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos S-a inaltat
cu trupul la cer, intrand astfel in slava dumnezeiasca vesnica si
avand sa mijloceasca neintrerupt pentru credinciosi la
Dumnezeu-Tatal, sa le deschida acestora imparatia cerurilor. Sederea
Fiului de-a dreapta Tatalui inseamna slavirea Lui pentru Jertfa Sa
mantuitoare, dar inseamna si ca El are aceeasi putere si slava ca si
Tatal si Sfantul Duh. Prin inaltarea la cer Domnul a luat cu Sine
acelasi trup zamislit si nascut din preacurata Fecioara Maria, cu
care a petrecut pe pamant, cu care a patimit, cu care a murit si a
inviat; dar dupa invierea Sa din morti, trupul fiind preamarit si
nestricacios.
La
sfarsitul lumii, Mantuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oara
pe pamant, intru slava si putere
dumnezeiasca,
pentru a face infricosatoarea judecata din urma, cea obsteasca. El nu
va veni atunci ca
Mantuitor,
ci ca Judecator (Matei XXV, 31-46). La acea judecata se vor infatisa
deodata toti oamenii, toate semintiile pamantului, ca sa-si dea seama
de faptele, vorbele si gandurile lor. Pe cei buni, El ii va aseza
de-a dreapta, iar pe cei rai, de-a stanga Lui. Aici, toata lumea va
cunoaste viata dusa de fiecare pe pamant. Dreptul Judecator ii va
judeca dupa faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotarare
dumnezeiasca, in urma careia cei buni vor intra pentru totdeauna in
rai, sau in fericirea deplina si vesnica, iar cei rai vor fi
aruncati, tot pentru totdeauna in iad sau in starea de vesnica
nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46). Mantuitorul Iisus
Hristos ne invata ca nimeni nu stie cand va fi a doua venire a Sa si
judecata de apoi, nici ingerii din cer, ci numai Dumnezeu. “Despre
ziua aceea si despre ceasul acela zice El nimeni nu stie, nici
ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal. Luati aminte, privegheati
si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme” (Marcu XIII,
32-33).
Intre
a doua venire a Domnului si judecata obsteasca este o stransa
legatura. Ele se vor intampla la foarte scurta vreme una de alta. Cu
toata marturia limpede a Mantuitorului Hristos, unii crestini s-au
abatut de la dreapta invatatura, spunand ca intre a doua venire si
judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si ca acest timp ar
putea fi calculat in mod precis. Spun anume ca Mantuitorul Hristos va
veni pe pamant cu 1000 de ani inainte de judecata obsteasca, cu care
prilej va nimici pe diavol, va invia pe oamenii drepti, va intemeia o
imparatie noua in care va domni impreuna cu dreptii 1000 de ani. La
sfarsitul acestei domnii vor invia si ceilalti morti si va fi
judecata obsteasca.
Dar
ceea ce spun ei nu are nici un temei in invatatura Mantuitorului
Hristos, care spune ca dreptii si pacatosii vor invia deodata (Ioan
V, 28-29); de asemenea, ca venirea a doua a Domnului va fi deodata cu
judecata obsteasca (Matei XXV, 31); ca ziua si ceasul acela nu-l stie
nimeni (Matei XXIV, 36-44).
Judecata
din urma sau obsteasca va fi universala, solemna, publica,
definitiva, suprema si infricosatoare. Ea va fi universala, intrucat
la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fata
fiind ingerii. (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31). Ea va fi solemna si
publica, fiindca se va face cu toata maretia si in fata lumii
intregi. Fiecare om se va prezenta cu intreaga lui fiinta, suflet si
trup. Criteriul acestei judecati vor fi faptele de iubire fata de
semenul nostru: “Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre
acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut” (Matei XXV, 40).
De aceea, judecata aceasta va fi definitiva si suprema. Dupa aceasta,
toti vor cunoaste intru totul intelepciunea si dreptatea lui
Dumnezeu, Mantuitorul Iisus Hristos se va preamari inaintea intregii
lumi si vor fi, “potrivit fagaduintelor Lui, ceruri noi si pamant
nou, in care locuieste dreptatea” (2 Petru III, 13). Fericirea
celor buni va fi deplina si tot deplina va fi si nefericirea celor
rai, pentru ca si unii si altii vor primi inapoi trupurile din viata
pamanteasca. Si asa, cu sufletul si cu trupul impreuna, vor merge
unii in viata vesnica, iar altii in osanda vesnica. Afara de judecata
obsteasca, de la sfarsit, mai este si judecata numita particulara,
prin care trece sufletul fiecaruia din noi indata dupa moarte. Dar,
dupa judecata particulara si inainte de cea obsteasca, atat starea de
fericire a sufletelor celor drepti, cat si starea de nefericire a
sufletelor celor pacatosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa
cum se va petrece dupa judecata universala, cand stapanirea si
marirea Domnului nu vor inceta in veci, imparatind impreuna cu Tatal
si cu Sfantul Duh.
Rugaciuni
“Unule-Nascut,
Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu Cel ce esti fara de moarte si ai
primit pentru mantuirea noastra a Te intrupa din sfanta Nascatoare de
Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai intrupat;
si rastignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai
calcat; Unul fiind din Sfanta Treime, impreuna marit cu Tatal si cu
Duhul Sfant, mantuieste-ne pe noi.”
“Fara
de veste Judecatorul va veni si ale fiecaruia fapte se vor descoperi.
Deci cu frica sa strigam in miezul noptii: Sfant, Sfant, Sfant esti
Dumnezeule; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne
pe noi.”
Invatatura
despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoana a Preasfintei Treimi,
este cuprinsa in articolul 8 din Simbolul Credintei, unde
ni se arata ca Duhul Sfant este Dumnezeu adevarat, ca si Tatal si
Fiul; ca El purcede din veci din Tatal, ca are aceleasi insusiri si
lucrari dumnezeiesti ca si Tatal si Fiul, si I se aduce aceeasi
inchinare ca si Tatalui si Fiului, fiind de o fiinta si egal cu Tatal
si cu Fiul. Duhul Sfant purcede numai din Tatal, cum ne-a descoperit
acest adevar insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, zicand:
“Cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la
Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi
despre Mine” (Ioan XV, 26).
Asa
invata si intreaga Sfanta Traditie, anume ca in Sfanta Treime este un
singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfant, Dumnezeu-Tatal.
Aceasta invatatura, ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal, este
pastrata si propovaduita neschimbat de Sfanta Biserica Ortodoxa.
Asadar, cine invata ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, acela se
abate de la credinta cea adevarata. Prin Duhul Sfant ne vine Harul
dumnezeiesc care este absolut necesar mantuirii noastre, comun
tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o
bogatie nesfarsita de lumina si putere dumnezeiasca ce ni se
impartaseste noua de Duhul Sfant prin Sfintele Taine, savarsite in
Biserica, unele de catre episcop si altele de preot. Harul
dumnezeiesc este unul singur, fiindca Dumnezeu este unul singur si se
da tuturor in dar, caci Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se
mantuiasca si la cunostinta Adevarului sa vina (1 Tim. II, 4). Daca
unii se mantuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreaza libertatii
vointei omului care poate primi sau refuza sa conlucreze cu harul
divin pentru mantuirea sa. “Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi
cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu
el si el cu Mine” (Apoc. III, 20).
Duhul
Sfant este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale
lucrarii Duhului Sfant in noi. Amintim intai cele sapte daruri ale
Duhului Sfant: darul sau duhul intelepciunii, duhul intelegerii,
duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de
Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului
Sfant, Sfantul apostol Pavel numara: “Dragostea, bucuria, pacea,
indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea,
infranarea, curatia” (Gal. V, 22-23).
Duhul
Sfant este “Domnul de viata facatorul, pentru ca impreuna cu Tatal
si cu Fiul creeaza si stapaneste toate, pentru ca a umplut de viata
cele facute la inceput si pentru ca umple de viata si de tot mai
multa viata pe cei mantuiti din stricaciune si din moarte de catre
Mantuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este in
Biserica si El ne-o impartaseste prin Sfintele Taine. Duhul Sfant a
grait prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei
Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu sa le scrie fara greseala,
dupa cum este prezent si in predania Bisericii, veghind la pastrarea
sfintelor
invataturi,
sau la formularea invataturilor de credinta in sinoadele ecumenice.
Rugaciune
Imparate
ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si
toate le plinesti; Vistierul
bunatatilor
si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne
curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule,
sufletele noastre.
Sfanta Biserica
Invatatura
ortodoxa despre Sfanta Biserica este cuprinsa pe scurt in articolul 9
din Simbolul credintei: (Cred) “si intr-una, sfanta, soborniceasca
si apostoleasca Biserica”. Asa marturisim credinta noastra in
asezamantul sfant intemeiat de Mantuitorul Iisus Hristos pentru
mantuirea noastra si, in acelasi timp, aratam si insusirile Sfintei
Biserici.
Credem
si marturisim ca intemeietorul Sfintei Biserici este Iisus Hristos
Domnul. Dupa pogorarea Duhului Sfant, acest asezamant duce pana la
sfarsitul veacurilor propovaduirea dumnezeiestii invataturi,
propovaduite de Mantuitorul si impartasind credinciosilor harul
sfintitor prin Sfintele Taine si indrumandu-i necontenit pe calea
adevaratei vieti crestine. Sfanta Biserica este obstea celor care
s-au botezat, au crezut, cred si marturisesc pe Iisus Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu si Mantuitor. In inteles mai larg, ea ii cuprinde
astfel si pe cei dinaintea venirii lui Mesia, care au asteptat intru
nemicsorata nadejde venirea Lui. Din Biserica fac parte toti cei
uniti prin aceeasi credinta in Hristos, care se impartasesc din
aceleasi Sfinte Taine, savarsite de ierarhia sacramentala (episcopul
si preotul).
Intre
Biserica de pe pamant (Biserica luptatoare) si Biserica din cer
(Biserica triumfatoare) este nu numai o solidaritate, ci si o
continuitate. Devenim membri Bisericii prin harul Sfintelor Taine,
indeosebi prin Sfantul Botez, Mirungere si prin Sfanta Euharistie sau
Impartasanie Prin Sfantul Botez noi ajungem madulare ale Bisericii,
murind si inviind in chip tainic cu Hristos. Prin Sfanta Taina a
Mirungerii dobandim harul cresterii in Hristos prin Duhul Sfant iar
prin Sfanta Impartasanie ne unim cu Hristos si devenim purtatori de
Hristos, mancand trupul si sangele Sau. Mantuitorul Insusi zice: “Cel
ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, intru Mine petrece si Eu
intru el” (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptatoare
ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credinta, care
singuri s-au asezat in afara Bisericii. Membrii Bisericii
triumfatoare (sau ceresti) sunt dreptii, sfintii si ingerii.
Pregatind-o
prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punandu-i bazele prin
Cruce si Inviere, Mantuitorul Hristos a intemeiat in chip vazut
Biserica Sa in ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorat Sfantul Duh in
chip de limbi de foc asupra Sfintilor Apostoli, peste fiecare in
parte, imbracandu-i cu putere pe ei si pe cei botezati dupa predica
lor, si au devenit locasuri ale Duhului Sfant (Fapte II, 1-4, 41-47;
IV, 5; 2 Cor VI,6). Legatura Bisericii cu Mantuitorul Hristos, este o
legatura organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfant este sufletul
ei, care o sfinteste prin harul si darurile Sale.
Biserica
este locas si centru prin care Mantuitorul Hristos desfasoara
lucrarea Sa mantuitoare in lume. Si dupa cum Mantuitorul a
rascumparat si mantuit firea pacatoasa prin intreita Sa slujire (de
profet sau invatator, de arhiereu si imparat), tot astfel si
Bisericii Sale i-a lasat o intreita putere si misiune: de a
propovadui nealterat adevarul dumnezeiesc, cuprins in Sfanta
Scriptura si Sfanta Traditie, de a curati si sfinti pe credinciosi
prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mantuirii
spre viata vesnica. Acest lucru se vede clar din porunca-data, dupa
inviere, Sfintilor Apostoli, de catre Mantuitorul: “Mergand,
invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului
si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am
poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la
sfarsitul veacului (Matei XXVIII, 19-20). Intreita putere a fost data
apostolilor si prin ei urmasilor lor, episcopi si preoti. Puterea si
dreptul de a propovadui Evanghelia, de a savarsi Sfintele Taine si de
a pastori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei sacramentale,
in baza hirotoniei lor. Acest lucru il arata Sfantul Apostol Pavel
corintenilor prin cuvintele: “Asa sa ne socoteasca pe noi fiecare
om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1).
Trebuie
sa fie lamurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, ca numai
in sanul ei, iar nu in afara de ea, Mantuitorul Iisus Hristos
impartaseste, prin Sfantul Duh, harul Sau mantuitor. In Sfanta
Biserica ne
impartaseste
El acest har, intrucat ea este maica noastra duhovniceasca; ea ne
naste la viata in Hristos, prin Sfantul Botez, facandu-ne fii ai lui
Dumnezeu dupa har. Sfantul Ciprian zice ca “nu poate avea pe
Dumnezeu de Tata, cine nu are Biserica de mama.”
Mantuitorul
Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfanta Biserica este
trupul Lui, dupa cum bine aflam din Sfanta Scriptura: “Hristos este
Capul Bisericii, trupul Sau, al carui Mantuitor si este” (Efes. I,
22-23; V, 23 ; Col. I, 18-20). Este deci usor de inteles ca nimeni nu
se poate impartasi de mantuire, daca nu este madular al trupului lui
Hristos, adica al Bisericii. Caci Iisus Hristos si Sfanta Sa Biserica
sunt de nedespartit. Asa precum Mantuitorul Iisus Hristos este
singurul invatator al credinciosilor, singurul mijlocitor intre
Dumnezeu si fapturile Sale, singurul “dat intre oameni, in care
trebuie sa ne mantuim noi” (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu
poate sa se impartaseasca de mantuire, decat fiind madular al
trupului lui Hristos, adica al Sfintei Biserici.
Adevarul
mantuirii in Sfanta Biserica este mare si taina lui este adanca; de
primirea si urmarea lui atarna insasi mantuirea noastra. Pentru a
apropia acest adevar de intelegerea noastra, Mantuitorul Iisus
Hristos se slujeste de asemanarea cu vita si mladitele, zicand:
“Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca
roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu
ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane
in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu
puteti face nimic. Daca cineva nu ramane in Mine, se arunca afara ca
mladita si se usuca” (Ioan XV, 46). Precum mladita se usuca daca
este rupta de vita, de la care primeste hrana prin seva, tot asa si
sufletul moare duhovniceste, adica isi pierde mantuirea, daca se rupe
de Sfanta Biserica, de trupul tainic al Mantuitorului Iisus Hristos,
care il hraneste prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfanta Biserica
este asemenea sangelui cald din trupul omenesc viu, care hraneste
toate madularele trupului. Daca un madular se desprinde de trup,
atunci de indata se lipseste de viata, caci nu mai curge in el
sangele trupului si asa este de lepadat. Tot asa si credinciosul,
care se desparte de Sfanta Biserica, in care este harul dumnezeiesc,
moare sufleteste, pentru ca nu mai are viata duhovniceasca din trupul
tainic al lui Hristos, din Sfanta Biserica. Deci din Sfanta Biserica
fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adica in numele
Sfintei Treimi, care cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care
se impartasesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi inchinare
lui Dumnezeu si stau sub carmuirea vazuta a unei ierarhii bisericesti
sacramentale. Nu numai dreptii, ci si pacatosii fac parte din Sfanta
Biserica, asa cum intr-o casa mare nu sunt numai vase de aur si de
argint, ci si de lemn si de lut; “si unele sunt spre cinste, iar
altele spre necinste“ (2 Tim. II, 20); dar pacatosii sunt membri
sau madulare bolnave ale ei. Si nu numai credinciosii vii, ci si cei
morti, care au adormit intru dreapta credinta, sunt membri ai Sfintei
Biserici. Cei vii alcatuiesc Biserica vazuta, din viata aceasta
pamanteasca, adica Biserica luptatoare: iar cei morti intru credinta
alcatuiesc Biserica biruitoare sau triumfatoare, nevazuta sau
cereasca, pentru ca au trecut de pragul acestei vieti de lupta. Dar
in Hristos sunt una, cum ne invata apostolul, ca in El toate s-au
impreunat, “cele din ceruri si cele de pe pamant” (Efes. I, 10).
Sfanta Biserica nu este nici numai vazuta, nici numai nevazuta. Ea
este vazuta, pentru ca este aici pe pamant si vazuti sunt membrii ei
din viata aceasta. Vazute sunt sfintele locasuri, ierarhia
bisericeasca si credinciosii, sfintele slujbe, sfintele carti, ca:
marturisirea de credinta, randuielile si canoanele bisericesti etc.
Iar nevazuta este Sfanta Biserica-mama, precum nevazut este
intemeietorul si Capul ei, Mantuitorul Iisus Hristos; nevazuti sunt
cei care au trecut din aceasta viata si Sfintii Ingeri, nevazut este
harul Sfantului Duh, care lucreaza in ea. Nu fac parte din Sfanta
Biserica cei care din voia lor s-au rupt de ea prin invataturi
desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinari. Intemeind Sfanta
Biserica, Mantuitorul Iisus Hristos a asezat in ea si o buna
randuiala, anume ca unii din membrii ei sa conduca, iar altii sa
asculte, pastrand cu totii legatura dragostei si a pacii intre ei si
cu El. Conducatorii sunt clericii sau ierarhia bisericeasca; ei
propovaduiesc cuvantul adevarului, pentru a-i face partasi pe
credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a pastori obstea
credinciosilor; ei sunt pastorii sufletesti ai laicilor sau mirenilor
credinciosi, cum citim in Sfanta Scriptura: “Luati aminte de voi
insiva si de toata turma intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi
episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o
cu insusi sangele Sau” (Fapte XX, 28 ; 1 Petru V, 12).
In
chip vazut, ea este condusa de ierarhia bisericeasca, de sinodul sau
soborul episcopilor, care hotaraste cele privitoare la bunul mers al
Sfintei Biserici. Daca la sinodul episcopilor iau parte episcopi din
toata lumea crestina, el se numeste sinod sau sobor a toata lumea,
sau sinod ecumenic.
Sinoadele
au lucrat si lucreaza, iau hotarari si conduc Sfanta Biserica sub
calauzirea Sfantului Duh. Mantuitorul Hristos Insusi este pururea in
Sfanta Biserica (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfantul Duh
(Ioan XV, 26). Sfintii Apostoli s-au socotit doar slujitori ai
Sfintei Biserici (1 Cor. III, 5-11) si tot asemenea sunt si
episcopii, urmasii lor, si preotii, in conducerea ei. Potrivit
invataturii ortodoxe, Sfanta Biserica are patru insusiri, cum se
arata in Simbolul Credintei (articolul 9): ea este una, sfanta,
soborniceasca si apostoleasca. Sfanta Biserica este una, pentru ca
unul este Capul si intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos
(Efes. I, 22-23 ; V, 23; Col. I, 18); unul este Sfantul Duh, Care o
insufleteste cu harul dumnezeiesc; una este tinta ei de a-i aduna pe
toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI, 51-52 ; VII, 11
si 20-23); una este invatatura adevarata si tot una este calea cea
dreapta care duce la mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos a intemeiat
o singura Sfanta Biserica si nu voieste sa fie mai multe.
Biserica
este sfanta, pentru ca sfant este intemeietorul ei, Mantuitorul Iisus
Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sangele Sau (Efes. V, 25-27) si
i-a dat puterea sa-i sfinteasca pe oameni prin harul dummezeiesc;
sfanta este si invatatura Bisericii (Ioan XVII, 17). Sfintenia
Bisericii nu se pateaza intru nimic prin aceea ca in ea se gasesc si
pacatosi, fiindca nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica
ii sfinteste pe membrii ei; Sfanta Biserica nu are scantenia de la
membrii ei, ci de la Mantuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh.
Sfanta Biserica este soborniceasca sau universala, pentru ca,
chemarea ei este sa se intinda peste tot si sa-i cuprinda in sanul ei
pe toti, (Matei XXVIII, 19; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fara
deosebire de neam sau rasa, facand din toti una. Ea este intemeiata
pentru toate locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii
care vor sa vina la “cunostinta adevarului”. Ea ramane in tot
timpul si in tot locul aceeasi, neclintita in invatarea adevarului
dumnezeiesc deplin, stand pe temelia Sfintei Scripturi, a celor 7
sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei Traditii in opozitie cu
Bisericile sau comunitatile eretice. Sfanta Biserica este
apostoleasca, pentru ca este intemeiata si asezata pe marturia
Sfintilor Apostoli “piatra din capul unghiului fiind Insusi Iisus
Hristos” (Efeseni II, 20); ea are invatatura Mantuitorului Iisus
Hristos ajunsa la noi prin Sfintii Apostoli si prin urmasii lor si
tine neschimbate randuielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In
acest inteles zicem ca Sfanta Biserica este zidita pe “temelia
apostolilor”, intemeietorul si Capul ei fiind Mantuitorul Iisus
Hristos.
Sfanta
Biserica Ortodoxa reprezinta adevarata Biserica, pentru ca, prin
dreapta ei credinta, ea pastreaza neschimbate si fara nici o abatere
invatatura si randuielile asezate de Mantuitorul Iisus Hristos, asa
cum le-au transmis Sfintii Apostoli, si cum le-au statornicit si
lamurit apoi Sfintii Parinti in soboarele lor. In Sfanta Biserica
Ortodoxa ne sunt date toate mijloacele de mantuire. Sfanta noastra
Biserica Ortodoxa Romana este un madular al adevaratei Biserici a
Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Mai
este de spus si aceea ca Sfanta Biserica nu poate sa greseasca,
pentru ca ea este “trupul lui Hristos”, Hristos (cel pururea viu)
care este Capul ei (Efeseni I, 22, 23) si in ea lucreaza neincetat
Sfantul Duh, prin harul Sau, luminandu-i si indrumandu-i neincetat pe
slujitorii ei.
Sfanta
Biserica este “stalp si temelie a adevarului (1 Tim. III, 15) avand
astfel darul de a nu putea sa cada in ratacire; de aceea, ea este
nebiruita in adevarul ei dumnezeiesc si “nici portile iadului nu o
vor birui” (Matei XVI, 18). Nici un om nu este fara de greseala si
nici nu a primit de la Hristos puterea de a nu gresi. Fara greseala
este numai Sfanta Biserica.
Sfanta Scriptura
Sfanta
Scriptura sau Biblia este cartea de capetenie a crestinilor. O numim
si “Cartea vietii”, fiindca in ea se afla “Cuvantul mantuirii”
(Fapte XIII, 26), “Cuvantul vietii vesnice” (Ioan VI, 63; Filip.
II, 16). Ea cuprinde “Cuvantul lui Dumnezeu” (Luca III, 2; Fapte
IV, 31 ; Efes. VI, 17).
Invataturile
Sfintei Scripturi sunt pentru crestini, “duh de viata” (Ioan VI,
63); ele au puterea de a-i trezi la “Viata noua“ (Fapte VI, 7).
Invataturile Sfintei Scripturi nu se invechesc; ele sunt vesnice si
folositoare spre mantuire in toate timpurile si in toate locurile.
”Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“,
ne zice Domnul nostru Iisus Hristos (Matei XXIV, 35).
In
Sfanta Scriptura aflam descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de
fire. Caci: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos
spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea
cea intru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit,
bine pregatit pentru orice lucru bun” (2 Tim;. III, 16-17).
Prin
“insuflare” intelegem lucrarea Duhului Sfant asupra scriitorului
bibilic pentru a primi si a scrie invataturile mantuitoare, ferindu-l
de greseli si rataciri de la adevarurile de credinta, de la adevarul
cel vesnic. Cum ca Sfanta Scriptura este insuflata si cuprinde
invataturile descoperite de Duhul Sfant avem multe marturii atat in
Vechiul Testament, cat si in Noul Testament.
Sfintii
scriitori ai Bibliei au avut totdeauna convingerea ca ei nu graiesc
si nu scriu de la ei, ca invatatura lor este de la Dumnezeu. In multe
locuri din Sfanta Scriptura citim cuvintele lor: “Asa graieste
Domnul”, sau: “Fost-a Cuvantul lui Dumnezeu catre mine” (Isaia
VI, 59; Avacum III, 2; Marcu VII, 13), “ei purtati fiind de Duhul
Sfant” (2 Petru I,21 ) De aceea Sfanta Scriptura si este cartea
dumnezeiasca pe care nimeni “nu o poate desfiinta” (Ioan X, 35).
Sfanta
Scriptura este cartea Bisericii. Biserica, sub indrumarea Sfantului
Duh, a ales si a statornicit cartile care formeaza cuprinsul Bibliei,
in care se afla invatatura insuflata de Duhul Sfant spre mantuire.
Sfanta Scriptura este comoara de pret a Bisericii si numai Biserica o
poate explica fara greseala. A citi cat mai des Scriptura (Fapte
XVII, 2) este un lucru placut lui Dumnezeu; dar a o talmaci fiecare
dupa a sa chibzuinta este un pacat care duce la ratacire, asa cum
vedem ca ratacesc unii credinciosi care o talmacesc dupa cum li se
pare lor, adeverindu-se prin aceasta insesi cuvintele Scripturii: “Va
rataciti, nestiind Scripturile si puterea lui Dumnezeu” (Matei
XXII, 29).
Este
bine sa stim ca in Sfanta Scriptura sunt parti usor de inteles, dar
sunt si parti mai greu de inteles (Fapte VIII, 26-35; 2 Petru III,
16-17), pe care cei necunoscatori in ale Bibliei le rastalmacesc,
spre a lor pierzare si astfel se pot naste si invataturi gresite
(eresuri).
Iata
ce spune despre aceasta Sfantul Apostol Petru: “in epistolele sale
(este vorba de epistolele Sfantului Apostol Pavel) sunt unele lucruri
cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le
rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare” (2
Petru III, 16).
Sfanta
Scriptura are doua parti: Vechiul Testament (sau Legea Veche) si Noul
Testament (sau Legea Noua).
Vechiul
Testament cuprinde invataturile descoperite de Dumnezeu oamenilor
prin Moise si prooroci, barbati alesi calauziti de Duhul Sfant, care
au trait inainte de venirea in lume a Domnului nostru Iisus Hristos.
Citim astfel ca: “Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe
chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci” (Evrei I, 1).
Vechiul Testament cuprinde, in parte, istoria poporului Israel ca
popor ales sa pastreze invatatura despre Unul si Adevaratul Dumnezeu,
descoperita prin prooroci. In cartile Vechiului Testament ne sunt
descrise “aratarile” lui Dumnezeu (Iesire XXXIII, 12-23) si
lucrarea Lui in crearea si purtarea de grija a lumii. In Vechiul
Testament gasim cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai:
Decalogul (Iesire XX, 1-17), scris pe cele doua Table ale Legii. Ele
cuprind datoriile credinciosilor catre Dumnezeu si catre semenii lor.
Despre aceste porunci, ca si despre cuvintele proorocilor Vechiului
Testament ne graieste Mantuitorul: “Sa nu socotiti ca am venit sa
stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc”
(Matei V, 17). Cartile Vechiului Testament sunt in numar de 39. Unele
din ele au cuprins istoric. De pilda: Facerea, Iesirea, Leviticul,
Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecatorii, Cartea Rut, 1 Regi, 2
Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezdra, Neemia (Ezdra II),
Estera. Altele au cuprins didactic (invatatoresc), si anume :
Psalmii, Cartea lui Iov, Pildele lui Solomon, Ecleziastul, Cantarea
Cantarilor. Al treilea fel de carti ale Vechiului Testament sunt cele
profetice: Profetii mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel,
Plangerile lui Ieremia; Profetii mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil,
Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi.
In
afara de aceste carti numite “canonice” Sfanta Scriptura a
Vechiului Testament mai cuprinde si alte carti, pe care Biserica
Ortodoxa le socoteste bune de citit si ziditoare de suflet.
Insemnatatea
deosebita a Vechiului Testament sta in aceea ca, prin el, Dumnezeu
i-a pregatit pe oameni pentru primirea si intelegerea Noului
Testament, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos; i-a calauzit
spre Legea Noua. De aceea, Vechiul Testament a fost, cum zice Sfantul
Apostol Pavel, un “pedagog” sau invatator catre Hristos (Gal.
III, 24), mai ales prin proorocirile privitoare la venirea lui Mesia
Hristos. In Hristos s-au implinit toate proorociile si Scripturile.
Noul
Testament cuprinde un numar de 27 de carti si anume: Cele patru
Evanghelii: Matei, Marcu, Luca si Ioan; Faptele Apostolilor;
Epistolele Sfantului Apostol Pavel: Romani, 1 si 2 Corinteini,
Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 si 2 Tesaloniceni, 1 si 2
Timotei, Tit, Filimon si Epistola catre Evrei; Epistolele
sobornicesti: Iacob,1 si 2 Petru, 1, 2 si 3 Ioan, Iuda si, ultima
carte, Apocalipsa Sfantului Apostol si evanghelist Ioan. Noul
Testament cuprinde invataturile descoperite prin Domnul nostru Iisus
Hristos, cum limpede ni se arata, ca “in zilele acestea mai de pe
urma Dumnezeu ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a
toate si prin Care a facut si veacurile” (Evrei I, 2). Aceste
invataturi ni le-au transmis Sfintii Apostoli si urmasii lor pana in
ziua de azi.
Sfanta
Scriptura este una din cele doua cai sau forme principale prin care
in s-a transmis adevarul dumnezeiesc descoperit noua oamenilor de
catre insusi Dumnezeu, prin Moise si proorocii Vechiului Testament
si, mai apoi, in mod desavarsit, prin Insusi Fiul lui Dumnezeu facut
om, Domnul nostru Iisus Hristos. Ea are o mare insemnatate si valoare
pentru mantuirea noastra. In Parabola semanatorului ni se arata
roadele pe care le poate aduce Cuvantul lui Dumnezeu in viata noastra
(Matei XIII, 1-23), iar in Parabola bogatului nemilostiv si saracului
Lazar citim: “Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei” (Luca
XVI, 29). Mantuitorul Insusi a spus multimilor care Il urmau:
“Fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si il pazesc pe el”
(Luca XI, 28).
Sfanta
Scriptura cuprinde, deci, invataturile necesare mantuirii noastre,
privind pe om in totalitatea fiintei sale, suflet si trup. Dar pentru
ca aceste invataturi sa ne poata fi cu adevarat folositoare, trebuie
sa le intelegem si sa le urmam asa cum ni le talcuieste Sfanta
Biserica prin preotii ei.
La
toate slujbele noastre bisericesti auzim citiri din Sfanta Scriptura.
Cand intram in biserica ne facem Sfanta Cruce, ne inchinam si sarutam
Sfanta Evanghelie, iar cand ni se citeste din ea ingenunchem. Prin
Sfanta Evanghelie si prin intreaga Sfanta Scriptura ne vorbeste in
Biserica si este prezent Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care
este cu noi pana la sfarsitul veacurilor. La Sfanta Liturghie se
citeste si “Apostolul”, adica se citesc parti din scrisorile
Sfintilor Apostoli, si “Evanghelia”, adica istorisirea despre
viata, invataturile si minunile Domnului nostru Iisus Hristos. Bunii
credinciosi citesc cu evlavie Psalmii, ca pe niste rugaciuni si imne
de preamarire a lui Dumnezeu.
Drept
aceea, calauziti de Sfanta Biserica, sa ne apropiem cu pietate de
bogatia duhovniceasca a Sfintei
Scripturi,
sa ne hranim si sa ne intarim prin cuvantul adevarului dumnezeiesc
spre mantuirea noastra.
Lectura
Biblica
“Mila
si adevarul sa nu te paraseasca; leaga-le imprejurul gatului tau,
scrie-le pe tabla inimii tale; atunci vei afla har si bunavointa
inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Pune-ti nadejdea in Domnul din
toata inima ta si nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate caile tale
gandeste la Dansul si El iti va netezi toate cararile tale. Nu fi
intelept in ochii tai; teme-te de Dumnezeu si fugi de rau; aceasta va
fi sanatate pentru trupul tau si o inviorare pentru oasele tale”
(Pildele lui Solomon III, 38).
“Ati
auzit ca s-a zis celor de demult: Sa nu savarsesti adulter. Eu insa
va spun voua ca, oricine se uita la
femeie,
poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui” (Matei V,
27-28).
“Ati
auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe
vrajmasul tau. Iar Eu va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri,
binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc
si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii
Tatalui vostru celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele Sau
peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si
peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata
veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati
numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii
acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel
ceresc desavarsit este” (Matei V, 43-48).
Sfanta Traditie sau Predania
Sfintele
Evanghelii si toate celelalte parti ale Noului Testament nu cuprind
decat o parte din descoperirea dumnezeiasca pe care Domnul nostru
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, facut om pentru a noastra mantuire,
ne-a facut-o prin viu grai in timpul petrecerii Sale pe pamant. Acest
lucru ni-l spune Sfantul Apostol si evanghelist Ioan prin cuvinitele:
“sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca
s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred scrie el ca in lumea aceasta nu
ar incapea cartile ce s-ar fi scris” (Ioan XXI, 25). Acelasi Sfant
Apostol mai arata in una din epistolele sale: “Multe avand a va
scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc
sa vin si sa va vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie
deplina” (2 Ioan I, 12). Marturisirile acestea ne incredinteaza ca
multe din faptele si invataturile Mantuitorului Iisus Hristos nu ni
s-au pastrat in scris, ci ca ele au fost insusite si duse mai departe
prin viu grai, de Sfintii Apostoli si de urmasii acestora, din veac
in veac pana la noi. De asemenea, ca acestea vor fi duse, cu
intelesul lor adevarat, de adevaratii credinciosi crestini, pana la
sfarsitul veacurilor. Adica ni s-au pastrat si ni se fac cunoscute,
in scopul mantuirii noastre, prin Sfanta Traditie.
Din
cele aratate mai sus, intelegem ca Sfanta Traditie este a doua cale
sau forma principala, cu nimic mai prejos decat Sfanta Scriptura,
egala cu ea, prin care ni s-a transmis descoperirea dumnezeiasca.
Numai ca aceasta descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsa in scris
mai tarziu decat cea aratata in Sfanta Scriptura. Iar Sfanta Traditie
este viata Bisericii in Duhul Sfant, este suflul viu al vietii
Bisericii.
Intre
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie este o legatura atat de stransa,
incat nici nu se poate face deosebire intre adevarul cuprins in una
si in cealalta. Marturiile lor despre adevarul dumneizeiesc se
sprijina unele pe altele. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt
cele doua cai de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale.
Ele transmit adevarul dumnezeiesc incredintat Bisericii spre pastrare
si propovaduire. Dupa cum am aratat, Sfanta Scriptura este asezarea
in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul
Iisus Hristos prin viu grai, iar cealalta parte ni se face cunoscuta
in Sfanta Traditie.
In
timp, a fost mai intai Sfanta Traditie si apoi Sfanta Scriptura,
fiindca Dumnezeu in intelepciunea Sa a voit ca adevarurile
Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi
usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de
la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi
usurinta si putere ca prin viul grai cu care e inzestrat tot omul.
Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni,
indeosebi prin viu grai, cum limpede ne graieste apostolul: “Credinta
este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos” (Rom. X,
17).
Insusi
Mantuitorul Iisus Hristos nu a impartasit invatatura Sa prin scris;
El nici n-a lasat nimic scris si nu a poruncit Sfintilor Apostoli sa
scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai cele ce au auzit si au
vazut traind. Trimitandu-i la propovaduire, le-a grait: “Mergand,
invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului
si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit
voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul
veacului” (Matei XXVIII, 19-20).
Sfintii
Apostoli au urmat intru totul poruncii Mantuitorului Iisus Hristos.
“Cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fata, acestea le
incredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa invete
si pe altii” (2 Tim. II, 2), scrie Sfantul Apostol Pavel ucenicului
sau Timotei. Si asa, mai mult prin viu grai, au invatat toti Sfintii
Apostoli, indrumandu-i si pe ucenicii si pe urmasii lor sa pastreze
cu sfintenie cele ce au auzit de la ei. Iar daca asa au facut,
Sfantul Apostol ii fericeste, zicandu-le : “Va laud ca in toate va
aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat” (1
Cor. XI, 2). Ba le si porunceste, zicand iarasi: “Stati neclintiti
si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie
prin epistola noastra” (2 Tesal. II, 15).
Dar
Sfanta Traditie s-a fixat in parte inca de timpuriu si s-a pastrat
fara schimbare pana azi, in hotararile si canoanele sinoadelor
ecumenice si locale, in simbolurile de credinta, in scrierile
Sfintilor Parinti, in Sfanta Liturghie si in cartile de slujba ale
Sfintei Biserici. Sfanta Traditie ne vine de la Sfintii Apostoli si,
dupa ei, de la Sfintii Parinti; ea sta in cea mai stransa legatura cu
Sfanta Scriptura si toti Sfintii Parinti ai Bisericii dau marturie de
netagaduit despre adevarul cuprins si necesitatea ei in cele ale
dreptei noastre credinte. Sfanta Traditie a fost si este pretuita in
aceeasi masura ca si Sfanta Scriptura, de intreaga Biserica Ortodoxa.
Pe langa Sfintii Parinti si vechii scriitori bisericesti dau marturie
despre valoarea si insemnatatea ei. Pazitoarea, talcuitoarea si
propovaduitoarea fara greseala a Sfintei Traditii, ca si a Sfintei
Scripturi, este Sfanta Biserica. Biserica Ortodoxa pastreaza fara
stirbire si nefalsificat tezaurul Descoperirii dumnezeiesti al
credintei noastre crestine. Iar credinciosii isi insusesc spre
mantuire adevarurile credintei noastre crestine, cuprinse in Sfanta
Scriptura si Sfanta Traditie, in sanul Bisericii si participand la
viata si lucrarea Bisericii. Sfanta Scriptura spune, in acest sens,
urmatoarele: “Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu
si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ?” (1 Cor. VI, 16). De
aceea, cine nesocoteste Duhul lui Dumnezeu, acela rataceste, nu
urmeaza Sfintei Traditii.
Lectura
din Sfintii Parinti
“Desi
in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi.
Dupa cum soarele, zidirea lui
Dumnezeu,
e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului
se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii, care vor sa vina
la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre
intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste
invataturi, caci nimeni nu este peste invatatorul sau” (Matei X,
24; Luca VI, 40), “nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia.
Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca
mult despre ea nu o sporeste, nici cel care vorbeste mai putin nu o
imputineaza” (Sfantul Irineu).
Sfintele Taine
Mantuitorul
Iisus Hristos ne cheama neincetat la sfintirea vietii noastre, la
mantuire. Aceasta poate fi dobandita numai in Sfanta Sa Biserica,
cunoscand si implinind Cuvantul lui Dumnezeu si impartasindu-ne cu
Sfintele Taine ale Bisericii.
In
urma pogorarii Sfantului Duh, cerul ne-a ramas deschis si, astfel,
harul si darurile Lui se revarsa neincetat asupra si spre sfintirea
celor ce fac parte din Trupul Mantuitorului Hristos, din Biserica.
Dar lucrarile vazute instituite de Hristos si savarsite de episcop si
preot, prin care, in chip nevazut, se impartaseste credinciosului cu
harul Duhului Sfant, se numesc Taine. Sfintele Taine sunt lucrari
vazute, pentru ca omul are nu numai suflet rational inzestrat cu
libertate, ci si trup. Prin aceste lucrari ni se impartaseste insa
harul nevazut al Duhului Sfant. Partea vazuta sau externa a Sfintelor
Taine o formeaza lucrurile, cuvintele si actele slujbei, iar partea
interna sau nevazuta a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care se
impartaseste prin partea vazuta. Scopul Sfintelor Taine fiind
sfintirea omului, harul pe care ele il impartasesc este harul
sfintitor. Iar ceea ce produce harul in sufletele credinciosilor,
roadele speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, dupa
natura lui, harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea
pe care o implineste, se deosebeste de la Taina la
Taina.
De pilda prin Sfantul Botez ni se impartaseste harul iertarii
pacatului stramosesc si eventual al celor personale, precum si harul
infierii noastre. Prin Sfantul Mir harul cresterii in Hristos. Ceea
ce caracterizeaza si deosebeste o Taina de toate celelalte Taine este
harul special pe care il impartasesc. Taina Sfantului Botez ne
incorporeaza in Hristos si ne face madular al Bisericii Sale. El ne
deschide usa spre celelalte Sfinte Taine. Sfanta noastra Biserica ne
invata ca sunt sapte Sfinte Taine, toate intemeiate de Matuitorul
nostru Iisus Hristos. Acestea sunt urmatoarele: Botezul, Mirungerea,
Cuminecatura sau Impartasania, Marturisirea, Preotia (Hirotonia),
Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele
Taine au fost savarsite de Sfintii Apostoli si sunt savarsite de
urmasii lor legiuiti, dupa cum bine citim in Sfanta Scriptura: “asa
sa ne socoteasca pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare
om poate sa fie slujitorul Sfintelor Taine, dupa cum iarasi aflam din
Sfanta Scriptura, ca Iisus Hristos “a dat pe unii ca sa fie
apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii pastori
si invatatori, spre desavarsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la
zidirea trupului lui Hristos” (Efes. IV, 11-12; 1 Cor. XII, 28-30 ;
Evr. V, 16).
Astfel
Sfintele Taine, pe care le avem de la Mantuitorul Iisus Hristos, ne
sunt asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare
a harului dumnezeiesc, sau si asemenea unor stalpi de neclintit pe
care se reazima viata cea noua, viata crestina. Dupa Sfintii Parinti
ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care incalzeste inimile, arde
patimile si lumineaza sufletele si rodeste spre un folos; altoiul
care nobileaza viata; apa care spala intinaciunea patimilor si
pacatelor; painea duhovniceasca ce hraneste sufletele noastre si
doctoriile care ni se dau spre intarirea trupeasca si sufleteasca,
spre viata vesnica. Se intelege insa ca atat pentru savarsirea, cat
si pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuinta o
pregatire deosebita, de pe urma careia sa si fim vrednici de harul
lui Dumnezeu. Sa cugetam in liniste si cu ragaz la sfintenia
Tainelor, la lucrarea lor mantuitoare, la adevarul ca puterea lor
este atat de mare, incat ele patrund in fiinta noastra, ne vindeca de
durerile noastre sufletesti, ne hranesc duhovniceste, ne sfintesc
spre viata vesnica (Ioan IV, 10-14).
In
mod deosebit, Sfintele Taine ne impartasesc si intaresc in noi
darurile Sfantului Duh (Isaia XI, 2), adica dragostea, bucuria,
pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta,
blandetea, infranarea, curatia (Gal. V, 22-23). Iar aceste daruri
sunt izvoare de sfintenie si de mantuire celor ce vin la Hristos si
raman ai lui Hristos (Efes. II, 5). Sfintele Taine ne unesc cu
Dumnezeu, facand din noi locasuri ale Parintelui Ceresc, cum ne
incredinteaza Sfantul Apostol, zicand ca: “suntem templu al
Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: Voi locui in ei si
voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu” (2 Cor.
VI, 16). Ele ne unesc si ne infratesc pe unii cu altii, nasc in noi
viata noua si bucurie curata. Dar noi suntem chemati nu numai sa
primim, ci sa si lucram impreuna cu darurile Sfintelor Taine, ca ele
sa rodeasca in noi cat mai bogat; sa ne fie trepte ale desavarsirii,
scari cu ajutorul carora sa urcam de pe pamant la cer, la viata cea
neimbatranitoare si pururea vesnica (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).
Taina Sfantului Botez
Sfantul
Botez este intaia dintre Tainele Sfintei Biserici; este usa prin care
se intra in Sfanta Biserica. Si numai ajungand membri ai Bisericii
lui Hristos ne putem invrednici si de primirea celorlalte Sfinte
Taine. Taina Sfantulul Botez a fost asezata de Mantuitorul Iisus
Hristos prin cuvintele: “Mergand, invatati toate neamurile,
botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”
(Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grait dupa invierea Sa din morti.
Dar Taina Sfantului Botez nu este numai usa prin care se intra in
Sfanta Biserica a lui Hristos, ci si pentru castigarea imparatiei lui
Dumnezeu, asa cum ne incredinteaza Insusi Mantuitorul, zicand: “De
nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in
imparatia lui Dumnezeu” (Ioan III, 5). Si inaintemergatorul
Mantuitorului Hristos, Sfantul Ioan, a botezat la Iordan. Dar botezul
lui nu era Taina, ci inchipuia doar curatirea de pacate prin credinta
si pocainta; el era mai mult un indemn la pocainta, un semn vazut si
pregatitor spre cele ce aveau sa vina, cum marturiseste chiar Sfantul
Ioan Botezatorul: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel
ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic
sa-I duc incaltamintea. Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc”
(Matei III, 11). Mai tarziu, si Sfantul Apostol
Pavel,
intalnind in calea sa pe unii care primisera botezul lui Ioan, i-a
intrebat: “Primit-ati voi Duhul Sfant cand ati crezut? lar ei au
zis catre el: Dar nici n-am auzit, daca este Duh Sfant. Si el a zis:
Deci in ce v-ati botezat? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a
zis: Ioan a botezat cu botezul pocaintei, spunand poporului sa creada
in Cel ce avea sa vina dupa el, adica in Iisus Hristos. Si auzind ei,
s-au botezat in numele Domnului Iisus” (Fapte XIX, 15), adica au
primit Botezul crestin.
Sfantul
Botez instituit de Mantuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn
pregatitor pentru cele ce ar fi sa vina, ci este o Sfanta Taina a
Bisericii lui Hristos. Partea vazuta a Tainei Sfantului Botez consta
din afundarea de trei ori in apa sfintita a celui ce se boteaza si in
rostirea cuvintelor: “Boteaza-se robul lui Dumnezeu (N) in numele
Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin. Acum si
pururea si in vecii vecilor, amin.”
Sfanta
noastra Biserica face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin
stropire, pentru ca chiar cuvantul botez are insemnarea de “a
afunda”, “a cufunda”. Sub forma de turnare sau prin stropire se
savarseste doar in imprejurari cu totul deosebite, cand, de pilda,
cineva este greu bolnav sau cand nu se afla la indemana apa din
destul. Apa care se foloseste la Taina Sfantului Botez trebuie sa fie
naturala, curata, cu nimic amestecata. Efectele primirii Tainei
Sfantului Botez sunt: iertarea pacatului stramosesc si a tuturor
pacatelor savarsite inainte de Botez in situatia celor ce se boteaza
mai tarziu; renasterea, sau nasterea la o viata noua duhovnicească,
viata de curatie si sfintenie; de asemenea, primirea in sanul Sfintei
Biserici, adica numararea celui botezat intre fiii ei, putandu-se
impartasi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti
pe care Sfanta Biserica le daruieste membrilor ei (cum s-a mai
aratat). De aici si denumirile date Tainei Sfantului Botez: “baie”,
“izvor sfant”, “luminare”, “renastere”, “nastere din
nou”, “sfintire”, “pecetea lui Hristos”, “baia vietii”,
“baia renasterii”, “baia pocaintei”. Botezul sterge si vina
si pedeapsa pentru pacate, dar el nu nimiceste si urmarile pacatului
strămosesc, cum sunt: slabirea vointei si inclinarea spre rau, pofta
inimii, suferintele, bolile si moartea.
Savarsitorii
Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, caci lor le-a
incredintat Mantuitorul Iisus Hristos puterea de a savarsi Sfintele
Taine. Numai in caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar in cazuri
cu totul deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios,
avand insa grija sa rosteasca cuvintele care arata ca lucrarea se
face in numele Sfintei Treimi. In acest caz, daca cel botezat
traieste, trebuie chemat preotul pentru citirea rugaciunilor din
randuiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si
Impartasaniei. Daca sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe
care spun ca nu trebuie sa botezam pe prunci, pentru ca ei nu au
pacate si, mai ales, pentru ca nu pot sa marturiseasca credinta lor,
noi ramanem la practica noastra, veche cat Biserica, de a boteza pe
prunci, practica intemeiata si pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta
Traditie si pe ratiune. Aceasta, pentru ca Taina Sfantului Botez este
absolut necesara pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici
copiii. Primitorii Tainei Sfantului Botez sunt toti cei nebotezati,
de orice varsta ar fi ei, toti fiind intinati de pacatul stramosesc
(Fapte XVI, 141-5; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14-15 ; XVI, 23).
Necesitatea Botezului pentru toti este aratata de Mantuitorul prin
cuvintele: “Adevarat zic, de nu se va naste cineva din apa si din
Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan III, 5).
Chiar din timpul Sfintilor Apostoli se savarsea botezul copiilor:
Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15); temnicerul si casa lui (Fapte XVI,
33); Crispus si casa lui (Fapte
XVIII,
8); Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).
Sfanta
Taina a Botezului este savarsita de preoti, care au primit harul
sfintitor al preotiei. Este socotita sarbatoare mare pentru orice
familie de crestin ziua in care copiii nou-nascuti primesc Taina
Sfantului Botez si intra prin ea in randul credinciosilor crestini.
Potrivit randuielilor sale, Biserica noastra boteaza pe prunci,
curand dupa nasterea lor. Asa a facut ea de la inceput. Daca botezul
ne curateste in primul rand de pacatul stramosesc, oare trebuie sa
uitam ca si copiii se nasc cu acest pacat? Stim ce spune psalmisitul:
“Intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea”
(Ps. 50, 6). Stim ce spune si Sfantul Apostol Pavel: “De aceea,
precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea,
asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au
pacatuit” (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscandu-l, ca toti ne nastem
cu pacatul stramosesc, avem noi siguranta ca un prunc va trai pana la
varsta cand poate sa cunoasca si sa marturiseasca credinta in
Hristos, pentru ca atunci sa-l botezam? Putem noi sa riscam ca el sa
moara nebotezat, sub osanda pacatului stramosesc? Iar daca ne referim
la vremurile stravechi, la Traditia Bisericii, vedem ca de atunci,
din secolele II si III se practica botezul copiilor. Sfintii Parinti
arata in scrierile lor ca Biserica a primit de la apostoli obisnuinta
de a administra botezul si pruncilor. In ceea ce priveste faptul ca
pruncii nu pot sa-si marturiseasca credinta crestina, Biserica are ca
garant pe nasii care-i primesc la botez, care marturisesc pentru
acestia credinta crestina rostind Crezul si care isi iau indatorirea
ca finii lor sa fie crescuti de ei in credinta Bisericii. De altfel,
noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atatea cazuri cand pentru
credinta cuiva Dumnezeu S-a indurat de cel pentru care acesta se
ruga. Sa ne amintim ca Mantuitorul a vindecat pe sluga sutasului din
Capernaum pentru credinta stapanului sau; a vindecat pe fiica femeii
cananeence pentru credinta mamei sale, si a inviat pe fiica lui Iair
pentru credinta tatalui sau, si pe fiul vaduvei din Nain pentru
credinta mamei sale. Si atunci sa nu credem noi ca botezul poate fi
savarsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor? Ca sa faca
marturisirea de credinta, nasului i se cere sa fie bun credincios, sa
fie mai in varsta; de asemenea, sa fie de acelas sex cu pruncul care
se boteaza. Parintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru
fiecare nou botezat sa fie numai un nas. Nasul are indatorirea sa
ingrijeasca de viata sufletească a finului sau, invatandu-l, la
vremea cuvenita, adevarurile dreptei noastre credinte spre a face din
el un bun credincios, madular sanatos al Sfintei Biserici. Dar si
finul este dator cu ascultare si cu respect fata de nas, in aceeasi
masura cum ii asculta pe parintii sai trupesti. Exista un Botez al
muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut in cele
dintai veacuri crestine, intelegand prin el moartea martirica, in
persecutii, pentru Mantuitorul Iisus Hristos. Sfintii Parinti il
socotesc asemenea Botezului din apa si din Duh, uneori chiar mai de
pret decat acesta (Sfantul Grigorie Teologul). Mai cunoastem si
Botezul dorintei care consta in dorinta arzatoare a cuiva de a ajunge
membru al Sfintei Biserici, ducand o viata de pocainta si in virtute.
Daca dintr-o pricina oarecare fara voia lui nu ajunge sa primeasca
botezul prin apa si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul
dorintei.
Taina
Sfantului Botez nu se repeta. Caci “este un Domn, o credintă, un
botez” (Efes. IV, 5) “ ... Marturisesc un botez spre iertarea
pacatelor”, rosteste cel ce primeste Sfanta Taina a Botezului (Art.
10 din Simbolul Credintei). Intr-adevar, dupa cum cineva nu se naste
trupeste decat o singura data, tot asemenea nasterea sufleteasca nu
poate fi decat una singura. Numai daca a fost gasit un prunc si nu se
stie sigur de a fost sau nu botezat, atunci acesta este botezat
conditionat, daca n-a fost botezat. Deci nici aici nu se savarseste
un al doilea botez.
Lectura
din Sfintii Parinti
“Cati
in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat” (Gal. III,
27).
“Scufundandu-te
in apa, unde-ti pierzi urma, inseamna ca ai ajuns sa te lipsesti de
viata din aer. Iar a te lipsi de viata, e tot una cu a muri. Cand,
peste cateva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungand iar la
lumina, inseamna ca te doresti fierbinte dupa alta viata, iar dupa ce
ai dobandit-o traiesti numai din ea. Din aceasta pricina si cerem in
slujba Botezului ajutorul Facatorului a toate, iar o nastere din nou
e cu mult mai insemnata decat cea dintai. Acum si chipul lui Dumnezeu
se intipareste mai bine in sufletul celui botezat decat odinioara,
iar statura lui e facuta acuma si mai intocmai dupa modelul
dumnezeiesc, caci de-acuma chiar modelul ni se arata cu trasaturi mai
lamurite” (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).
Taina Sfantului Mir
Asa
cum pruncul nou-nascut are nevoie de hrana pentru a creste si a se
intari in cele trupesti, cel nascut prin Taina Sfantului Botez are
trebuinta de crestere si intarire duhovniceasca in viata cea noua,
viata in Hristos Domnul. Iar aceasta intarire, care vine de la
Sfantul Duh, i se da celui botezat prin a doua Taina a Sfintei
Biserici, prin Sfantul Mir (Mirungerea).
Taina
Sfantului Mir (Mirungerea) este instituita de Domnul nostru Iisus
Hristos care fagaduieste Sfintilor Apostoli ca le va trimite Duhul
Sfant: “Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi
insa, sedeti in cetate pana ce va veti imbraca cu putere de sus”
(Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16-17, 26; XV, 13-15; Matei X,
20). In chip mai lamurit, pentru intelegerea noastra, mai vadit si
mai stralucit avea sa se arate instituirea acestei Sfinte Taine in
ziua Cincizecimii, in ziua Pogorarii Sfantului Duh cu toate darurile
Sale. Sfintii Apostoli au impartasit Taina Sfantului Mir celor
botezati, cum citim in Sfanta Scriptura: “Apostolii din Ierusalim,
auzind ca Samaria a primit cuvantul lui Dummezeu, au trimis la ei pe
Petru si pe Ioan, care, coborand, s-au rugat pentru ei, ca sa
primeasca Duh Sfant, caci nu se pogorase inca peste nici unul dintre
ei, ci erau numai botezati in numele Domnului Iisus. Atunci isi
puneau mainile peste ei, si ei luau Duh Sfant” (Fapte VIII, 14-17).
Aflam asadar ca, inca de la inceput, Taina Sfantului Mir era, ca si
in vremea noastra, nedespartita de Taina Sfantului Botez. De
asemenea, ca ea se impartasea prin punerea mainilor numai de catre
Sfintii Apostoli asupra celor botezati. Astfel, si in Efes, Sfantul
Apostol Pavel a impartasit Sfanta Taina a Mirului unora pe care i-a
botezat cu botezul lui Iisus Botezul crestin si care nu avusesera
pana atunci decat botezul lui Ioan (Fapte XIX, 16).
Sfintii
Apostoli impartaseau Duhul Sfant celor botezati atat prin punerea
mainilor (Fapte VIII, 14-16; Evrei VI, 2; Fapte XIX, 16), cat si prin
ungerea sau pecetluirea cu Sfantul Mir a celor botezati: “Iar Cel
ce ne intareste pe noi impreuna cu voi in Hristos si ne-a uns pe noi
este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului in
inimile noastre” (2 Cor. I, 21-22 ; Efes. IV, 30); “Iar voi
ungere aveti de la Cel Sfant si stiti toate ... ungerea pe care ati
luat-o de la El ramane intru voi si nu aveti trebuinta ca sa va
invete cineva” (1 Ioan II, 20, 27). Cu trecerea vremii, numarul
credinciosilor a sporit, iar Sfintii Apostoli nu au mai putut ajunge
peste tot, ca sa-si puna mainile asupra tuturor. De aceea s-a
indatinat savarsirea Tainei Sfantului Mir prin ungere de catre
urmasii lor, adica de catre episcopii si preotii Bisericii, cum se
face si azi. Despre toate acestea ne incredinteaza si Sfanta Traditie
prin marturii din secolele II, III si IV: “Dupa ce am iesit din
baia Botezului, ne ungem cu ungere sfanta, dupa ritualul vechi,
precum si la preotie se ungeau cu untdelemm din corn. Ungerea ni se
face material, dar ea poarta roade duhovnicesti, dupa cum si la
Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti,
ca suntem curatiti de pacate ... Apoi vine punerea mainilor, cu care
unindu-se binecuvantarea, se cheama si se coboara Sfantul Duh”
(Tertulian). “Voua, dupa ce ati iesit din cristelnita sfintei ape,
vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns
Hristos; iar aceasta este Sfantul Duh” (Sfantul Chiril al
Ierusalimului). Partea vazuta a Sfintei Taine a Mirungerii o
constituie ungerea in forma de cruce cu Sfantul Mir a partilor mai
insemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de
fiecare data, a cuvintelor: “Pecetea darului Duhului Sfant. Amin.”
Sfantul
Mir se prepara din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se
sfinteste de catre un sobor de episcopi, in Joia Patimilor. Amestecul
acestor aromate simbolizeaza bogatia si felurimea darurilor Sfantului
Duh de care se impartasesc primitorii acestei Taine.
Savarsitorul
Tainei Mirungerii este episcopul sau preotul. Sfanta Taina a
Mirungerii impartaseste primitorilor harul Sfantului Duh, care
lumineaza mintea pentru intelegerea si marturisirea adevarului
crestin; ea intareste voia pentru propasirea in toate cele bune, dand
astfel celor botezati taria de a fi adevarati crestini sau locasuri
vrednice ale Sfantului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucratoare
in sufletul crestinului care ramane in Biserica si participa la viata
Bisericii.
Sfanta
Taina a Mirungerii nu se repeta. Chiar daca se obisnuieste ca cei
care s-au lepadat de credinta crestina ori au parasit Sfanta Biserica
si vor sa se intoarca din nou la ea, sa fie iarasi unsi, aceasta nu
inseamna o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintarirea lor in
dreapta credinta.
Rugaciune
”Cel
ce ai daruit robului Tau izbavire de pacate prin Sfantul Botez si
i-ai dat lui innoirea vietii, Insuti, Stapane Doamne, binevoieste sa
straluceasca pururea lumina fetei Tale in inima lui; apara pavaza
credintei lui nebantuita de vrajmasi, pazeste intr-insul nespurcata
si neintinata haina nestricaciunii cu care s-a imbracat, pastrand
intr-insul, cu harul Tau, nestricata pecetea cea duhovniceasca; si
fii milostiv acestuia si noua, dupa multimea indurarilor Tale. Ca s-a
binecuvantat si s-a preaslavit preacinstitul si de mare cuviinta
numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si
pururea si in vecii vecilor. Amin.” (Din randuiala Tainei Sfantului
Botez).
Taina Sfintei Impartasanii
Nascut
la viata cea noua, viata in Iisus Hristos, intarit in ea prin pecetea
darului Sfantului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul
se poate invrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se
da lui Taina Sfintei Impartasanii sau Cuminecaturi, prin care, sub
chipul painii si al vinului primeste insusi Trupul si Sangele
Mantuitorului Iisus Hristos spre iertarea pacatelor si spre viata de
veci.
Aceasta
Sfanta Taina se mai numeste si Sfanta Euharistie ceea ce inseamna
multumire, pentru ca atunci cand a asezat-o, la Cina cea de Taina,
Mantuitorul Hristos a multumit Parintelui ceresc inainte de a frange
painea si a o da Sfintilor Apostoli. Dar ea este si o jertfa de
multumire catre Dumnezeu adusa de Sfanta Biserica, de credinciosii
ei, prin episcop sau preot.
Sfanta
Impartasanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos,
dar ii uneste si intre ei prin aceeasi credinta si prin dragoste
crestineasca; ei sunt una si aceeasi obste crestineasca in fata
aceluiasi Sfant Altar, impartasindu-se de toate darurile dumnezeiesti
din unul si acelasi potir. Sfanta Impartasanie nu este numai o Taina,
ci si o jertfa reala, nesangeroasa, adusa lui Dumnezeu, Jertfa
trupului si a sangelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit
pe cruce si Se jertfeste in Sfanta Euharistie. Deosebirea este ca
jertfa de pe cruce este sangeroasa, pe cand cea din Sfanta Euharistie
este nesangeroasa, insa strans unita cu cea de pe cruce pe care o
actualizeaza pana la sfarsitul veacurilor. Sfanta Impartasanie este
cea mai mare Taina, fiindca prin ea noi nu primim numai harul
dumnezeiesc, ci pe Insusi izvorul harului, pe Iisus Hristos,
impartasindu-ne cu Trupul si Sangele Sau.
Mantuitorul
Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau Impartasanii in Joia
inaintea mantuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taina. Atunci,
luand painea si binecuvantand-o, a frant-o si, dand-o ucenicilor Sai,
a zis: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu. Si luand paharul si
multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este
Sangele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsa spre
iertarea pacatelor” (Matei XXVI, 26-28). Dupa aceea le-a poruncit:
“Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19).
Sfanta
Taina a Impartasaniei se savarseste numai de episcop si preot, in
virtutea puterii date lor de Mantuitorul Hristos, prin Sfintii
Apostoli (Luca XXII, 19) si numai in cadrul Sfintei Liturghii; ea
este miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile
ce se aduc spre prefacere in Trupul si Sangele Domnului sunt painea
din grau curat si dospita si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea
painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, in vremea Sfintei
Liturghii, are loc atunci cand preotul sau episcopul, ridicand
mainile, fruntea si inima catre cer se roaga fierbinte: "Inca
aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange, si Te
chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel
Sfant peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte si fa,
adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ceea ce
este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau,
prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” In acest timp, la strana se
canta: “Pe Tine Te laudam”, iar credinciosii ingenuncheaza, caci
acum se savarseste prefacerea, iar nu atunci cand se rostesc
cuvintele de instituire a Sfintei Taine: “Luati mancati ... Beti
dintru acesta toti ... “ Cum se petrece acest lucru, mintea noastra
nu poate pricepe; se face in chip tainic, mai presus de intelegerea
noastra. In incercarile lor de a deslusi macar in parte aceasta
lucrare intru totul tainica, pana si cei mai mari si mai alesi
cugetatori crestini nu au gasit cuvinte potrivite.
Dar
trebuie sa luam aminte, inainte si mai presus de toate, ca ceea ce se
savarseste la Sfanta Liturghie nu este doar o asemanare cu ceea ce
s-a facut la Cina cea de Taina, ci Insusi Mantuitorul Iisus Hristos
este prezent aici sub chipul painii si al vinului. El, Hristos
Domnul, ne-a grait limpede despre aceasta inca inaintea Sfintelor
Sale Patimi, zicand : “Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu
are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan
VI, 54). Caci “adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca
Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata
in voi” (Ioan VI, 53).
La
primirea Sfintei Cuminecaturi sunt chemati toti fiii Sfintei
Biserici; ei se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, daca mai
intai si-au marturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul
duhovnic. Dupa primirea Sfintei Cuminecaturi se cuvine sa nu mai
sarute icoana, sau mana episcopului sau preotului, sa-si pazeasca
limba de orice vorba desarta, de blestem, de clevetiri, cinstind
astfel Dumnezeiescul Trup si Sange pe care l-au primit. Mari, multe
si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecaturi pentru viata
duhovniceasca a credinciosului crestin. Caci cel ce se impartaseste
cu Trupul si Sangele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin
aceasta, isi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti
pe care le aduce o asemenea unire. “Cel ce mananca Trupul Meu si
bea Sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru El” (Ioan VI, 56), ne
graieste Mantuitorul. El isi sporeste viata duhovniceasca: “Cel ce
Ma mananca pe Mine va trai prin Mine” (Ioan VI, 57), adauga Domnul
nostru Iisus Hristos. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului
crestin, decat trairea lui cu Hristos si in Hristos. Sfantul Ignatie
Teoforul spune ca Sfanta Cuminecatura este leacul nemuririi,
dandu-ni-se “spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.” Ea
pastreaza si stransa legatura cu intregul Trup al Sfintei Biserici,
in care Mantuitorul Iisus Hristos se afla prezent fara intrerupere.
Dat
fiind roadele Sfintei Cuminecaturi, Sfanta Biserira porunceste fiilor
ei sa se pregateasca si sa se impartaseasca cat mai des cu Trupul si
Sangele lui Hristos indeosebi, in cele patru posturi mari de peste
an, in preajma unei calatorii mai indelungate, la caz de suferinta si
boala, ca si inainte ca mirii sa se invredniceasca de Sfanta Cununie.
Efectele binefacatoare ale Sfintei Impartasanii apar numai in
sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregatiti si
nevrednici le aduce osanda de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27-29).
Rugaciuni
a)
inainte de primirea Sfintei Impartasanii
“Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slabeste, lasa, milostiveste-Te
si-mi iarta mie pacatosului, netrebnicului si nevrednicului robului
Tau caderile in pacat, smintelile si greselile mele, toate cate am
pacatuit fata de Tine, din tineretile mele pana in ziua si ceasul de
acum, fie cu stiinta, fie din nestiinta, cu cuvantul sau fapta, sau
cu gandul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile
mele. Si pentru rugaciunile aceleia ce fara de prihana Te-a nascut pe
Tine, ale preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale,
singura nadejde neinfruntata si ocrotitoarea si izbavitoarea mea,
invredniceste-ma fara de osanda sa ma impartasesc cu preacuratele,
nemuritoarele, de viata facatoarele si infricosatoarele Tale Taine,
spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, spre sfintire, spre
luminare, spre tarie, spre vindecare si spre sanatatea sufletului si
a trupului si spre stergerea si pierderea cu totul a cugetelor, a
gandurilor si a deprinderilor mele celor rele si a nalucirilor de
noapte ale duhurilor celor viclene si intunecate. Ca a Ta este
imparatia si puterea, slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu
Tatal si cu Duhul Sfant acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”
b)
dupa primirea Sfintei Impartasanii
“Multumesc
Tie, Doamne Dumnezeul nostru, ca nu m-ai lepadat pe mine pacatosul,
ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai invrednicit. Ci, Stapane,
iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai inviat si ai
daruit noua aceste infricosatoare si de viata facatoare Taine, spre
binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, da sa-mi
fie si mie acestea spre tamaduirea sufletului si a trupului, spre
izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor inimii mele, spre
intarirea sufletestilor mele puteri, spre credinta neinfruntata, spre
dragoste nefatarnica, spre desavarsirea intelepciunii, spre paza
poruncilor Tale, spre adaugirea dumnezeiescului Tau har si spre
dobandirea imparatiei Tale. Ca intru Sfintenia Ta cu acestea fiind
pazit, sa pomenesc harul Tau pururea si sa nu mai viez mie, ci Tie,
Stapanului si Binefacatorului nostru. Si asa, iesind dintru aceasta
viata intru nadejdea vietii celei vesnice, sa ajung la odihna cea
de-a pururea, unde este glasul cel neincetat al laudatorilor si
bucuria cea fara de sfarsit a celor ce vad frumusetea cea nespusa a
fetei Tale. Ca Tu esti dorirea cea adevarata si veselia cea nespusa a
celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te lauda
toata faptura in veci. Amin.”
“Trupul
Tau cel Sfant, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, sa-mi fie
spre viata de veci si Sangele Tau cel scump spre iertarea pacatelor.
Si sa-mi fie mie impartasania aceasta spre bucurie, spre sanatate si
veselie. Iar la infricosatoarea si a doua venire a Ta,
invredniceste-ma pe mine pacatosul ca sa stau de-a dreapta maririi
Tale, pentru rugaciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor
Sfintilor Tai. Amin.”
Taina Sfintei Spovedanii
Este
Taina in care Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor
care se caiesc sincer si le marturisesc la scaunul spovedaniei, in
fata preotului.
Ea
are diferite numiri. Se numeste pocainta, pentru ca cel ce o primeste
trebuie sa regrete in mod sincer, pacatele savarsite si marturisite
preotului duhovnic; marturisire sau spovedanie, intrucat crestinul
isi marturiseste pacatele in fata preotului; al doilea Botez, pentru
ca prin ea se spala pacatele intocmai ca prin Taina Botezului;
iertare, dezlegare, pentru ca prin ea se dezleaga pacatosul de
legatura pacatelor; impacare, pentru ca ne impaca cu Dumnezeu.
Mantuitorul
Hristos a ingaduit aceasta Taina sfintilor Sai apostoli cand le-a
spus: "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si
oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer"
(Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi dupa Sfanta Sa
Inviere din morti, cand aratandu-Se apostolilor le-a zis: “Pace
voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi. Si
zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant;
carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine,
vor fi tinute” (Ioan XX, 21-23). Puterea de a lega si dezlega
pacatele o are numai Mantuitorul Hristos, cum
ne-a
aratat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat aceasta putere si apostolilor
(Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.
Recunoasterea pacatelor se face prin marturisirea sau spovedirea lor,
prin viu grai, in fata preotului-duhovnic.
Pacatul
apasa constiinta noastra ca o piatra si o raneste dureros. Dar prin
marturisire, sufletul se usureaza, inima dobandeste liniste,
constiinta castiga impacare si rana se vindeca. Dupa cum bucuriile
cer sa fie marturisite si prin aceasta isi sporesc frumusetea,
asemenea si durerile se cer marturisite si astfel sufletul se
usureaza.
Pacatul,
oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie sa fie marturisit in fata
preotului duhovnic, cu adanca parere de rau, cu hotararea de a nu mai
gresi, cu credinta puternica in Hristos si cu nadejdea in indurarea
Lui. Aceasta, pentru a ne pastra mereu curata haina sufletului
nostru, pentru a nu ne desparti de Dumnezeu. Sfantul Apostol Iacob ne
indeamna, zicand: “Marturisiti-va unul (credinciosul) altuia
(preotului) pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va
vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului"
(Iacob V, 16). Asadar, cand ne simtim apasati de pacate, cand suntem
bolnavi sufleteste, sa alergam la preotii Sfintei Biserici si lor sa
ne marturisim, ca prin rugaciunea si dezlegarea lor sa dobandim
iertarea pacatelor (Iacob V, 14-15). Si in alt loc ni se graieste
despre indatorirea crestina de a ne marturisi pacatele: “Daca zicem
ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru
noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca
sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea.
Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos, si cuvantul Lui nu
este intru noi” (1 Ioan 1, 8-10).
Lucru
deosebit de insemnat nu este insa numai marturisirea pacatelor, ci
cainta, adica parerea de rau si durerea sufleteasca pe care o simte
crestinul pentru pacatele savarsite in felurite chipuri. Caci fara de
cainta, Sfanta Marturisire sau Pocainta nu ne aduce roadele dorite;
nu ne aduce iertarea si impacarea cu Dumnezeu. Iar cainta trebuie sa
fie sincera, deplina (pentru toate pacatele) si sa izvorasca din
credinta, nadejdea si iubirea lui Dumnezeu.
Aceeasi
insemnatate o are si hotararea de indreptare, curajul prin care punem
hotar intre viata trecuta si cea viitoare; o hotarare sfanta, ca vom
duce de acum inainte o viata noua, viata in Hristos, facand fapte
vrednice de pocainta (Matei III, 7).
Marturisirea
sau insirarea pacatelor fara cainta adevarata si fara hotarare de
indreptare, nu aduce iertarea pacatelor (Luca XIII, 5). Cerintele
unei bune marturisiri a pacatelor trebuie implinite printr-o
pregatire din buna vreme, cu deosebire prin post si rugaciune. Caci
postul smereste trupul, iar rugaciunea deschide sufletul
credinciosului in fata lui Dumnezeu. De asemenea, sa cercetam in ce
masura ne-am implinit datoriile catre Dumnezeu, catre Sfanta
Biserica, apoi catre aproapele, catre familie, catre noi insine,
catre Patrie, si asa sa pasim catre Sfanta Taina a Spovedaniei.
Stiut
este ca Sfanta Marturisire se administreaza celor ce se pregatesc a
primi Sfanta Cuminecatura. De aceea si graieste Sfantul Apostol
Pavel: “Sa se cerceteze (insa) omul pe sine si asa sa manance din
paine si sa bea din pahar” (1 Cor. XI, 28), adica sa ia Sfantul
Trup si Sange al Mantuitorului Iisus Hristos numai dupa vrednica
marturisire. Dupa ascultarea celor marturisite de crestin, daca din
ele se vadeste cainta si hotarare de indreptare, preotul duhovnic il
dezleaga pe acesta prin cuvintele: "Domnul si Dumnezeul nostru
Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa
te ierte pe tine, fiule, si sa-ti lase toate pacatele. Si eu,
nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si
te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh. Amin.”
Potrivit
cu greutatea pacatelor marturisite si dupa cea mai buna socotinta a
preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se da, inainte de
dezlegare, un canon de pocainta, ca de pilda: rugaciuni, metanii,
participarea la sfintele slujbe si indeosebi la Sfanta Liturghie din
duminici si sarbatori, fapte de milostenie, infranari de la anumite
mancaruri sau fapte. Toate acestea nu urmaresc pedepsirea celui ce
s-a marturisit, ci indreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri
spre insanatosire duhovniceasca, spre intarire in virtute si
indepartare de pacat. Roadele Sfintei Marturisiri sunt de nepretuit.
Caci ea ne dezbraca de haina intinata a pacatelor si ne imbraca in
haina cea noua a virtutilor crestine, in haina luminoasă a harului
dumnezeiesc; din starea de pacat si de osanda, ea ne trece in starea
de har mantuitor. Ea ne deschide calea spre desavarsire, ne sporeste
evlavia, rodeste curatia sufletului, pacea cugetului, indreptarea
vietii spre castigarea fericirii vremelnice si vesnice. Soroacele
Sfintei Marturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru,
pentru viata noastra duhovniceasca, sa ne spovedim cat mai des, dar
mai ales cu prilejurile aratate in legatura cu Sfanta Cuminecatura.
Rugaciuni
a)
Inainte de spovedanie
Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru pacatele mele ai
primit ocara pe cruce si chemi pe cei pacatosi la Tine, zicand: "Pe
cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara", primeste-ma si pe
mine, nevrednicul. Iarta-mi toate pacatele mele si-mi da harul Tau si
binecuvantarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemasurata; cu
rugaciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor Sfintilor Tai.
Amin.
b)
dupa spovedanie
Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul intelepciunii si al
darului, deschide buzele mele ale pacatosului si ma invata cum se
cuvine si pentru ce se cade sa ma rog. Ca Tu esti Cel ce stii
multimea cea mare a pacatelor mele. Iata, cu frica stau inaintea Ta;
indreapta viata mea, Cel ce indrepti toata zidirea cu cuvantul si cu
puterea cea nespusa a intelepciunii, Cel ce esti liman celor
inviforati, si-mi arata calea pe care voi merge. Da cugetelor mele
duhul intelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul intelegerii. Cu
duhul temerii de Tine patrunde faptele mele si duh drept innoieste
intru cele dinlauntru ale mele. Cu duh stapanitor intareste
alunecarea gandurilor mele; ca în toate zilele fiind indreptat spre
cele de folos cu Duhul Tau cel bun sa ma invrednicesti a implini
poruncile Tale si pururea sa-mi aduc aminte de marita venirea Ta,
care va cerceta toate faptele noastre. Ca milostiv si iubitor de
oameni Dumnezeu esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si
Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Hirotonia (Preotia)
Hirotonia
(Preotia) este a cincea sfanta Taina a Bisericii, in care, prin
punerea mainilor si rugaciunea arhiereului, se impartaseste unor
barbati, ce s-au pregatit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care da
puterea de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu, de a savarsi Sfintele
Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la
mantuire.
Sfanta
Taina a Preotiei se impartaseste asadar unor barbati anume pregatiti
pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mantuitorul Iisus Hristos i-a
ales pe Sfintii Apostoli si i-a invatat, prin toate cate a facut
intre oameni, cele ale imparatiei lui Dumnezeu. Dupa aceea i-a
invrednicit de deosebita cinste de a propovadui Sfanta Evanghelie si
de a savarsi fapte minunate. Adresandu-se lor, a asezat si Taina
Preotiei prin cuvintele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va
trimit si Eu pe voi. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a
zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate
si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan XX, 21-23).
Sfintii
apostoli, cum aflam din Sfanta Scriptura, au savarsit Sfanta Taina a
Preotiei prin punerea mainilor, adica: “hirotonandu-le preoti in
fiecare biserica, rugandu-se cu postiri, i-au incredintat pe ei
Domnului in Care crezusera” (Fapte XIV, 23), dar avand grija “sa
nu puna prea degraba mainile peste nimeni” (1 Tim. V, 22), sa fie
cu multa grija, pentru ca Preotia este lucrarea Duhului Sfant (Fapte
XX, 28).
In
trei directii se exercita puterea si slujirea preoteasca si anume:
Puterea invatatoreasca, adica de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu,
Mantuitorul Hristos a dat-o Sfintilor Apostoli si, prin ei,
episcopilor si preotilor, odata cu cea sfintitoare, prin cuvintele:
“Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui
si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate
v-am poruncit voua” (Matei XXVIII, 19-20).
Puterea
sfintitoare a fost data si in chip deosebit la Cina cea de Taina prin
cuvintele: “Aceasta adica Sfanta Euharistie sa o faceti spre
pomenirea Mea” (Luca XXII, 19; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea
sfintitoare a preotiei vorbeste si Sfantul Apostol Pavel: “Asa sa
ne socoteasca pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. IV, 1). Puterea de
conducere duhovniceasca le-a fost data prin cuvintele: “Cel ce va
asculta pe voi, pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se
leapada de Mine; iar cel ce se leapada de Mine se leapada de Cel ce
M-a trimis pe Mine” (Luca X, 16). Sfintii Apostoli au impartasit
harul Preotiei prin punerea mainilor ierarhiei bisericesti, (adica
episcopilor, preotilor si diaconilor), avand credinta luminata de
Duhul Sfant ca harul hirotoniei, in una din cele trei trepte, nu-si
are izvorul in cel ce pune mainile, ci in Dumnezeu, cum ne arata si
Sfantul Ioan Gura de Aur: “Se pune mana peste om, dar toate le face
Dumnezeu si mana Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, daca
hirotonia se face cum se cuvine” (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Asadar,
Preotia este de la Dumnezeu, cum ii scrie si Sfantul Apostol Pavel
ucenicului sau Timotei: “Nu fi nepasator fata de harul care este
intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mainilor
preotimii” (1 Tim. IV, 14). “Te indemn sa tii aprins harul lui
Dumnezeu, cel ce este in tine, prin punerea mainilor mele” (2 Tim.
I, 6).
Taina
Sfintei Preotii o poate savarsi numai episcopul si de partea ei
vazuta tine rugaciunea rostita de el: "Dumnezeiescul har, care
pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le implineste,
hirotoneste pe (N) intru diacon (pe diacon intru preot, pe preot
intru episcop ...") si punerea mainilor episcopului slujitor pe
capul celui ce se hirotoneste.
Taina
Hirotoniei are trei trepte toate adeverite de Sfanta Scriptura si de
Sfanta Traditie si bine cunoscute inca din vremea Sfintilor Apostoli
si anume: diaconia, preotia si arhieria.
In
Faptele Sfintilor Apostoli ni se arata cum a luat fiinta treapta
diaconeasca, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi in
Biserica din Ierusalim. “Pe acestia i-au pus inaintea apostolilor,
si rugandu-se si-au pus mainile peste ei” (Fapte VI, 6).
Sfintii
apostoli au hirotonit preoti in mai multe cetati (Fapte XIV, 23); de
asemenea, Sfantul Apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin
viu grai si prin scrisori, ii sfatuieste sa indrepteze cele ce mai
lipsesc si sa aseze preoti prin cetati (Tit I,5). Si Sfintii Parinti
dau marturie neintrerupta si netagaduita despre cele trei trepte ale
Sfintei Preotii, unul din ei scriind: “Supuneti-va toti episcopului
precum Iisus Hristos Tatalui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti
pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fara episcop nimeni sa nu faca
ceva din cele ce apartin Bisericii” (Sfantul Ignatie Teoforul,
Epistola catre smirneni, VIII, 12).
Spre
Sfanta Preotie poate pasi numai cel ce este gasit vrednic de primirea
ei, dupa cercetarea lui de catre duhovnic prin Taina Sfintei
Spovedanii. Dar harul odata impartasit prin hirotonire nu se pierde
niciodata. Cel hirotonit poate fi doar oprit pentru pricini de
abateri de la buna purtare preoteasca de la savarsirea celor sfinte.
Potrivit treptei in care se afla, primitorii Sfintei Preotii au
puterea sa savarseasca cele sfinte legate strans de treapta preotiei
lor. Astfel, episcopul are puterea sa savarseasca toate Sfintele
Taine si toate slujbele bisericesti, indeosebi de a hirotoni intru
diacon, preot si, impreuna cu inca doi arhierei, intru arhiereu si de
a sfinti intr-un sobor de arhierei, Sfantul Mir. Treapta arhiereasca,
venind de-a dreptul de la Apostoli, prin succesiune apostolica sau
episcopala, detine plinatatea celor trei puteri: de a invata, de a
savarsi cele sfinte si de a conduce Biserica.
Preotul
primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri:
invatatoreasca, sfintitoare si de conducere, insa fara dreptul de a
hirotoni si de a sfinti Sfantul Mir si Antimisul.
Diaconul
este ajutator al preotului si al episcopului, in intreita lor
activitate, spre mantuirea credinciosilor, neputand savarsi nici o
Taina si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsa
in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, Sfanta Biserica ne invata ca
Taina hirotoniei a fost instituita de Mantuitorul Hristos si ca
Sfintii Apostoli au impartasit harul Hirotoniei numai episcopului,
preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice
avandu-si baza in vointa Mantuitorului.
Lectura
din Sfintii Parinti
“Preotia
se savarseste pe pamant, dar are randuiala cetelor ceresti. Si pe
foarte buna dreptate, caci slujba aceasta n-a randuit-o un om sau
inger sau un arhanghel sau alta putere creata de Dumnezeu, ci Insusi
Mangaietorul. Sfantul Duh a randuit ca preotii, inca pe cand sunt in
trup sa aduca lui Dumnezeu aceeasi slujba pe care o aduc ingerii in
ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie sa fie atat de curat ca si cum
ar sta chiar in cer printre puterile cele ingeresti.
Preotii
sunt aceia carora li s-a incredintat zamislirea noastra cea
duhovniceasca; ei sunt aceia carora li s-a dat sa ne nasca prin
Botez. Prin preoti ne imbracam in Hristos (Gal. III, 27); prin preoti
suntem ingropati impreuna cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II,
12); prin preoti ajungem madularele fericitului cap al lui Hristos
(Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii sa fie pentru noi mai
cinstiti si mai iubiti chiar decat parintii. Parintii ne-au nascut
din sange si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii insa ne sunt
pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite
nasteri din nou, ai libertatii celei adevarate si a infierii dupa
har” (Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie).
Taina Cununiei
A
sasea Taina a Bisericii este Sfanta Taina a Cununiei, prin care, dupa
fagaduinta mirelui si a miresei data in mod liber in fata preotului,
li se impartaseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste
insotirea lor dupa fire, prefacand-o intr-o desavarsita si curata
legatura duhovniceasca, intr-o unire pe viata, dupa chipul legaturii
dintre Mantuitorul Iisus Hristos si Sfanta Sa Biserica.
Casatoria
a fost randuia de Insusi Dumnezeu inca in Vechiul Testament. Astfel,
in cartea Facerii ni se arata ca Ziditorul a toate a asezat casatoria
chiar de la inceput, prin cuvintele: “Nu e bine sa fie omul singur;
sa-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 18). El a
binecuvantat insotirea barbatului cu femeia, zicand: “Cresteti si
va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti” (Facere I, 28).
Dar
in Noul Testament casatoria este inaltata si asezata de Mantuitorul
Iisus Hristos in randul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin aceea ca
a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11). Iar de cate
ori a gasit bun prilej sa graiasca despre casatorie, El a privit-o ca
Sfanta Taina, subliniind importanta ei prin cuvintele: “Pentru
aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia
sa si vor fi amandoi un trup, asa incat nu mai sunt doi, ci un trup.
Deci ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta” (Matei XIX, 56).
Credincios
urmator intru toate Mantuitorului Iisus Hristos, Sfantul Apostol
Pavel ii indeamna pe soti sa-si iubeasca sotiile, precum Hristos a
iubit Biserica, iar pe sotii sa fie supuse barbatilor lor ca
Domnului, “pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos
este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele:
“Taina aceasta mare este, iar eu zic in Hristos si in Biserica”
(Efes. V, 32).
Asemenea
celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se savarseste in biserica,
mai potrivit in zi de duminica, dupa Sfanta Liturghie, cand obstea
credinciosilor se afla in casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua
a Bisericii, nu se fac nunti insa in timpul posturilor si in anumite
sarbatori ale anului. Exceptia de la aceasta regula o poate
incuviinta numai episcopul.
Cununia
se incheie pentru intreaga viata a celor ce o primesc; o poate
desface numai moartea (Matei XIX, 6; 1 Cor. VII, 10). Doar
necredinciosia unuia din soti fata de celalalt, o poate desface, caci
ea inseamna nimicirea iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat
poate incheia o noua casatorie, dupa desfacerea celei dintai, asa cum
poate face si sotul ramas vaduv prin deces.
Formula
Sfintei Taine a Nuntii este: “Cununa-se robul lui Dumnezeu (N) cu
roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, Amin”, savarsitorul ei fiind episcopul sau preotul
care administreaza harul dumnezeiesc. Primitorii acestei Sfinite
Taine sunt credinciosii crestini barbati si femei care au varsta
aratata in legile tarii, sunt liberi sa-si marturiseiasca dorinta de
a intemeia o familie, care nu sunt inruditi in anumite grade si au
incheiat casatoria civila. Sotii uniti prin Sfanta Taina a Nuntii
sunt indatorati la pastrarea dragostei curate si a respectului unuia
catre altul, la cresterea fiilor lor in temerea de Dumnezeu, la
cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei in care vietuiesc si
care lucreaza spre binele lor si al semenilor.
Rugaciunea
celor ce se casatoresc
“Stapane,
Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taina si
preacurate, Pazitorul nestricaciunii si Chivernisitorul cel bun al
celor lumesti, Cela ce din inceput ai zidit pe om si l-ai pus ca pe
un imparat fapturii si ai zis: Nu este bine sa fie omul singur, sa-i
facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit sa
lase omul pe tatal sau si pe mama sa si sa se lipeasca de sotia sa
(sotul sau) si sa fie amandoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a
unit, omul sa nu-i desparta; Insuti Stapane, trimite darul Tau cel
ceresc si peste mine nevrednicul robul Tau (nevrednica roaba Ta) si
binecuvinteaza casatoria pe care astazi o leg inaintea fetei Tale.
Curateste toate pacatele mele, iarta-mi toate faradelegile,
dezleaga-mi toate greselile cele de voie si cele fara de voie; uneste
gandurile, cugetele si inimile noastre in dragoste nefatarnica si in
credinta nestramutata; indrepteaza pasii nostri pe cararile Tale,
pentru ca sa implinim pururea voia Ta cea sfanta. Umple casa noastra
de toate bunatatile cele de pe pamant si ne invredniceste sa petrecem
impreuna vietuirea noastra fara de prihana, ca sa sporim spre tot
lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Pazeste-ne intru
toate zilele vietii noastre, ca sa plinim cu inima curata poruncile
Tale si sa laudam si sa preamarim Preacinstitul si de mare cuviinta
numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si
pururea si in vecii vecilor. Amin.”
Taina Sfantului Maslu
Este
a saptea Taina a Bisericii in care, prin rugaciunile preotilor si
ungerea cu untdelemn sfintit a partilor insemnate ale trupului,
credinciosii dobandesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.
Aceasta
Taina a fost instituita de Insusi Mantuitorul cand a trimis pe
Sfintii Apostoli la propovaduire, zicandu-le: “Celor ce vor crede,
aceste semne vor urma: in numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei
bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi” (Marcu XVI,
17-18). Sfintii Apostoli au practicat Taina Sfantului Maslu chiar de
la prima lor propovaduire: “Si scoteau multi demoni si ungeau cu
untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau” (Marcu VI, 13).
Urmand
apostolilor, episcopii si preotii au savarsit si ei aceasta Sfanta
Taina, cum ne arata Sfantul Iacob: “Este cineva bolnav intre voi?
Sa cheme preotii Bisericii si ei sa se roage pentru el, ungandu-l cu
untdelemn, in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe
cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi facut pacate se vor
ierta lui” (Iacob V 14-15).
Sfantul
Apostol Iacob nu face bolnavilor acest indemn ca venind doar din
partea sa; el graieste tocmai despre lucrarea sfanta incredintata
Sfintilor Apostoli de catre Mantuitorul Iisus Hristos, lucrare
savarsita de ei in tot locul si la tot credinciosul care avea
trebuinta de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfantului
Maslu se savarseste, de regula, la patul bolnavului; in restul
cazurilor, in biserica.
Sfantul
Maslu este deci Taina care, prin rugaciunile preotilor si prin
ungerea trupului cu untdelemn sfintit, impartaseste credinciosului
harul lui Dumnezeu pentru tamaduirea bolilor trupesti si sufletesti,
pentru iertarea pacatelor si pentru intarirea sufletului. Partea
vazuta a Sfantului Maslu consta din rugaciunea rostita de sapte ori
pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupeasca si sufleteasca;
din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu
el de sapte ori a trupului bolnavului.
Urmarile
Sfantului Maslu sunt vindecarea de bolile trupesti si sufletesti si
iertarea pacatelor pe care bolnavul ar fi uitat sa le marturiseasca
la Sfanta Spovedanie.
Savarsitorii
Sfantului Maslu sunt preotii, pentru ca Sfantul Iacob zice: “sa
cheme preotii Bisericii” iar nu
preotul.
Randuiala slujbei este intocmita pentru sapte preoti; insa o pot face
si cinci, trei sau cel putin doi preoti.
Sfantul
Maslu poate fi primit nu numai o singura data si nici numai de cel
aflat in pragul mortii, ci ori de cate ori credinciosul se simte
ingreuiat din pricina bolilor sau pacatelor.
Rugaciune
“Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugaciune
pentru iertarea pacatelor mele si, ca un indurat, cu dreapta Ta cea
atotputernica, stinge-mi focul ce m-a cuprins, inceteaza-mi boala si,
cu milostivirea Ta, ridica-ma din patul durerii, intru slava numelui
Tau. Ca Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre,
Hristoase Dumnezeule, si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si
Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”
Credinta in Inviere si in Viata Vesnica
In
articolele 11 si 12 din Simbolul Credintei ni
se arata invatatura Sfintei Biserici despre “invierea mortilor si
viata veacului ce va sa fie.” Ea ne incredinteaza ca trupurile
celor morti vor invia; nu poate fi vorba despre o inviere a
sufletelor, caci sufletele sunt nemuritoare.
Moartea
este incetarea vietii pamantesti a trupului, adica despartirea
sufletului nemuritor de trupul cel muritor, cum lamurit citim in
Sfanta Scriptura, ca trupul “ca pulberea sa se intoarca in pamant
cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat”
(Ecclesiastul XII, 7), ca sa-si primeasca rasplata pentru faptele
sale.
Pricina
mortii este pacatul savarsit de protoparintii nostri, Adam si Eva.
Caci “precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat
moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care
toti au pacatuit” (Rom. V. 12).
Ceasul
mortii nu ne este cunoscut. Si aceasta pentru ca sa fim totdeauna
pregatiti de moarte, sa fim in orice clipa impacati cu semenii nostri
si cu Dumnezeu; sa priveghem, totdeauna gata fiind de calatorie spre
patria cereasca. “Luati aminte ne graieste Domnul privegheati si va
rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme” (Marcu XIII, 33); sa nu
ne lenevim la gandul ca moartea este departe, dar nici sa nu ne
ingrozim la gandul ca ea este aproape. Dar nu este numai moarte, ci
este si Inviere. Daca moartea este despartirea sufletului de trup,
Invierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vietuit
pe pamant. Invierea se face prin atotputernicia lui Dumnezeu, care
face trupurile iarasi vii, impreunandu-le cu sufletele lor. De acum
insa trupurile inviate nu vor mai fi intocmai cum sunt cele de pe
pamant, ci vor fi duhovnicesti si nemuritoare, asemanatoare trupului
Domnului de dupa Invierea Sa. Acest lucru ni-l spune Sfantul Apostol
Pavel: “Asa este ... Invierea mortilor: se seamana trupul intru
stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamana intru necinste,
inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru
putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este
trup firesc, este si trup duhovnicesc” (1 Cor. XV, 42-44). “Caci
trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si
acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup)
stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se
va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris:
Moartea a fost inghitita de biruinta” (1 Cor. XV, 53-54). Lucrul
acesta este cu putinta la Dumnezeu. Caci dupa cum El a putut sa faca
trupul omului din pamant, tot asa poate si pe cel risipit in pamant
sa-l adune, sa-l innoiasca si sa-l invieze. Si o samanta, ca sa
incolteasca si sa rodeasca, trebuie mai intai sa moara, sa
putrezeasca in pamant (1 Cor. XV, 35-45). Asa si omul credincios, ca
sa ajunga la viata cea vesnica, trebuie sa treaca mai intai prin
moarte.
La
sfarsitul veacurilor, toti cei care au murit vor invia. Iar aceia
care in vremea invierii obstesti se vor gasi in aceasta viata
pamanteasca, vor fi si ei schimbati intr-o clipa, ca si cum ar fi
trecut prin moarte, incat si trupurile lor vor deveni duhovnicesti si
nemuritoare, ca ale celor inviati: “Nu toti vom muri, dar toti ne
vom schimba, deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de
apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar
noi ne vom schimba", ne invata apostolul (lCor. XV, 51-52).
Dar
pentru ce vor invia trupurile? Pentru ca omul a fost creat in dubla
sa structura, materiala si spirituala, trup si suflet, si in aceasta
dubla structura, sa dea seama in fata judecatii; iar dupa aceea sa
fie asezate in Rai la fericirea vesnica sau in iad la osanda vesnica,
deoarece in viata pamanteasca sufletul impreuna cu trupul, deci omul
intreg, a savarsit si cele bune si cele rele, si cele spre mantuire
ca si cele spre osanda. Indata dupa despartirea lui de trup, sufletul
omului este supus Dreptei judecati a lui Dumnezeu, in fata careia
trebuie sa dea socoteala, de viata de pe pamant. Judecata aceasta
care se face fiecarui suflet in parte se numeste judecata particulara
si ea se deosebeste de judecata cea de obste sau universala care se
face tuturor oamenilor, odata, la sfarsitul lumii si dupa invierea
cea de obste a trupurilor. Realitatea judecatii particulare este
subliniata de Mantuitorul prin pilda bogatului nemilostiv si a
saracului Lazar (Luca XVI, 19-31) si prin raspunsul dat talharului pe
cruce: “Astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca XXIII, 43), precum si
de Sfantul Apostol Pavel cand zice: “Randuit este oamenilor odata
sa moara, iar dupa aceea judecata” (Evrei IX, 27); si prin locurile
in care isi exprima dorinta de a muri pentru a petrece cu Domnul (2
Cor. V, 68; Fil. I, 21). Judecata particulara, ca si cea de obste o
face Mantuitorul: “Ca Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata
a dat-o Fiului” (Ioan V, 22). Prin judecata particulara se
cerceteaza starea generala in care iese omul din viata pamanteasca si
daca aceasta stare este buna, sufletul este dus de ingeri la
fericire, iar daca este rea, este dus de duhurile necurate la
chinuri.
Fericirea
la care sunt dusi cei gasiti vrednici se numeste “sanul lui Avraam”
(Luca XVI, 22), sau “Rai” (Luca XXIII, 43), iar chinurile la care
sunt supusi necredinciosii si pacatosii se numesc “iad” (Luca
XVI, 22). Dar nici fericirea si nici osanda nu sunt depline pana la
judecata obsteasca, judecata cea de apoi, cand vor fi iarasi unite cu
trupurile. Pana la acea judecata, adica in vremea cat sufletele sunt
fara trupuri, ele nu pot face nimic pentru a-si schimba starea in mai
bine (Ioan IX, 4). Numai cei ramasi in viata aceasta pot sa
dobandeasca de la Dumnezeu usurarea osandei sufletelor celor morti.
Si aceasta, prin rugaciune si milostenie intru pomenirea mortilor si
mai ales prin pomenirea acestora la Sfanta Liturghie. Locul in care
sunt randuite sufletele celor drepti este raiul, iar locul in care
sunt randuite sufletele celor nedrepti este iadul. Nu exista un loc
sau o stare intermediara intre rai si iad, numit purgatoriu, cum
invata Biserica Romano-Catolica, caci Mantuitorul Hristos nu a vorbit
niciodata despre un asemenea loc. Dogma specifica doctrinei catolice,
purgatoriul este un loc de purificare morala, in care sufletele care
nu sunt complet curate din cauza ca n-au satisfacut pentru pacatele
iertate, fie ca au murit cu pacate usoare, se purifica prin pedepsele
pe oare le sufera aici si devin apte sa intre in Cer dupa un anumit
stagiu de suferinte.
De
o imbunatatire a situatiei celor plecati de aici se poate vorbi, caci
starea de fericire sau de osanda primita la judecata particulara este
nedeplina pana la judecata obsteasca. Sfintii Apostoli si Biserica au
randuit ca cei vii sa faca rugaciuni milostenie pentru cei morti.
“Caci in veacul de acum se poate face si lucra ceva, iar in cel
viitor se leaga toate puterile de lucru ale sufletului si nu se poate
face ceva bun spre ridicarea pacatelor”. Asadar, “nu fara rost au
randuit apostolii sa se aduca infricosatoarea Jertfa pentru pomenirea
celor adorminti. Stim ca mult le foloseste si multa binefacere le
aduce celor morti. Cand credinciosii (obstea) si preotii stau cu
mainile intinse in fata cu infricosatoarea Jertfa, cum nu vor
indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti? Dar aceasta numai pentru
cei plecati in credinta.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)
In
legatura cu Judecata obsteasca sau universala este invatatura despre
invierea mortilor si despre viata de veci. Cei care au facut cele
bune aici pe pamant asteapta cu bucurie viata de veci, caci pentru
cei care il iubesc pe Dumnezeu in viata aceasta si ii pazesc
poruncile, facand binele, viata aceea va fi intru totul fericita.
Fericirea le va fi nesfarsita si neinchipuit de mare. Caci “cele ce
ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au
suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1
Cor II 9). Aceasta negraita fericire va consta mai ales in unirea in
Duh cu Dumnezeu, in a-L vedea pe Dumnezeu fata catre fata”, in
vietuirea slavita si vesnica impreuna cu Mantuitorul Iisus Hristos,
cu Sfintii Ingeri si cu toti sfintii Bisericii. Aceasta fericire a
dreptilor se va deosebi insa dupa vrednicia pe care ei au castigat-o
prin faptele lor cele bune, cum lamurit ne invata Sfantul Apostol
Pavel: “Alta este stralucirea soarelui si alta stralucirea lunii si
alta stralucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebeste in
stralucire” (1 Cor. XV 41).
In
schimb viata de veci a celor rai va fi intru totul nefericita. Iadul
este ca o temnita, caci viata lor este lipsita de vederea fetei lui
Dumnezeu, de lumina si fericirea impreunate cu aceasta vedere, o
viata de nesfarsite chinuri.
Sa
cugetam cu atentie si cu ragaz la cele aratate aici caci prin aceasta
ne putem feri de pacate si ne putem departa de patimi; putem pazi
curatia sufletului si trupului nostru, ducand astfel o viata
bineplacuta lui Dumnezeu si mult folositoare semenilor nostri. Pe
urma unei asemenea vietuiri putem nadajdui in castigarea mantuirii
noastre.
