Filocalia - Curaj - Frica

Curaj - Frica.pdf

Frica este o insusire copilareasca pe care o manifesta sufletul imbatranit intru slava desarta. Frica este lipsa credintei aratata in asteptare plina de spaima a unor lucruri neprevazute. Este o presimtire a unei primejdii inchipuite, o cutremurare a inimii care se inspaimanta si se imputineaza pentru unele nenorociri indoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar si in lucrurile cele mai sigure.(Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Sufletul mandru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme si fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Cei ce plang si nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispusi la frica, chiar si dintr-un lucru mic se inspaimanta si de multe ori isi ies si din minti. (Sunt cei ce nu-si mai cruta trupul si asteapta cu hotarare orice li s-ar intampla, cautand ei de bunavoie suferinta.)

Omul fricos sufera de doua boli: de putinatatea credintei si de iubirea de trup. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Cand cineva cade din masura chibzuielii, devine atat fricos cat si indraznet, caci sufletul sau este slabit. Omul cand pierde echilibrul interior nu se mai cunoaste pe sine si cade astfel in extreme. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Precum mormolocii ii infricoseaza pe prunci, asa si umbrele pe cei mandri. Nu este cu putinta ca cel ce se teme de Dumnezeu sa aiba frica, daca va zice ca afara de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu da curaj de a birui orice frica lasa de ceva de pe pamant. Omul care crede stie ca Dumnezeu il va apara, sau ca daca va pierde in cele pamantesti, chiar viata sa, o va avea pe aceasta plina de toate bunatatile in cer. Cel ce are frica de cele pamantesti si nu se bizuie decat pe sine, se teme in chip real totdeauna de ele. Nici eul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigura pmpotriva necazurilor si nenorocirilor. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Precum apa stramtorata tasneste spre inaltime, asa de multe ori si sufletul stramtorat de primejdii urca spre Dumnezeu prin pocainta si se mantuieste. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

De la Hristos incoace nu mai poate spune nimeni: Doamne, om nu am - caci toti il avem pe Hristos, dar Hristos lucreaza prin cei ce cred in El. (Scara - Sfantul Ioan Scararul)

Filocalia - Vorba desarta - Tacerea

Vorba desarta - Tacerea.pdf

Ia aminte la tine cu amanuntime si sileste-te sa te deprinzi cu tacerea ca sa-ti dea Dumnezeu puterea sa lupti si sa te deprinzi cu ea. De ti se iveste trebuinta sa graiesti, sa faci intai proba in tine insuti ca este o trebuinta binecuvantata si voita de Dumnezeu, ca mai degraba decat sa taci; deschide gura cu frica de Dumnezeu si cu cutremur avand fata in jos, cuvantul cinstitor si supus. Astfel, de te intalnesti cu cineva, sa vorbesti putin, din motive de iubire si sa taci repede, iar de esti intrebat despre ceva, asculta apoi spune cat e nevoie si nu grai nimic mai mult. (Foarte mult recomanda avva Isaia tacerea deoarece aceasta inseamna reflexie la tainele lui Dumnezeu si la taina propriei persoane. Persoana umana se comunica si prin vorbire, dar si prin tacere. Prin amandoua traieste si face sa fie traita lumina si taina ei. Ajunge sa o vad reflectand ca sa-mi dau seama nu numai de taina ei, ci si in lumina ei si a lui Dumnezeu. Cine vorbeste tot timpul neintrerupand vorbirea de reflexie, cade intr-o vorbarie superficiala facand niste conexiuni intamplatoare care gand ii vine primul, acela il spune. In tacere se arata simtirea prezentei lui Dumnezeu ca lumina si taina inepuizabila. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taina, nici lumina inepuizabila. Se are impresia ca totul se poate intelege, ca totul se poate margini la mintea proprie.)

Filocalia - Rasul

Rasul.pdf

Inceputul pieirii monahului este rasul si lipsa fricii. Cand te vezi stapanit de ras, cunoaste-te in adancul relelor si in adancul iadului. Rasul scoate afara fericirea lui Hristos, el nu zideste ci topeste toate virtutile. Rasul intristeaza Duhul, corupe trupul, vatama sufletul, intuneca intelegerea, scufunda in noroi constiinta, inaspreste si impietreste inima, face rugaciunea neprimita. (Rasul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficientelor proprii, a neimplinirii datoriilor fata de Dumnezeu si de altii.) Monahul pricinuitor de ras (glumet) este urat in fata lui Dumnezeu, privit cu scarba de ingeri, gol de toata virtutea, imbracat in rusine, unealta a diavolului si vatra a mortii. Rasul este dusmanul infranarii si prietenul demonilor, desfranarii, rusine, osanda a celui castigat de el. (Rasul nu vede realitatea profunda si grija de-a ramane in unirea cu ea, de a inainta spre ea si în ea.) Rasul risipeste sufletul si aduce caderea grabnica a trupului, dispretuieste pacea si se bucura de lupte intre oameni. Glumetul cauta moartea si doreste pierzarea; el isi pregateste chinurile vesnice si grabnica pieire. (viata redusa la cele ale lumii si la cele placute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalenta cu moartea spirituala; el acopera aceasta monotonie, dar cat timp va putea-o face?) Rasul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al rusinii, aduce defaimarea si dispretul, este creatorul minciunii si batjocorirea adevarului. (Rasul nu ia in serios nici o valoare; priveste cu ingaduinta toate relele, orice dezordine sau lupta intre oameni este deci o arma a diavolului.) Rasul nu recunoaste ceea ce s-a implinit cu adevarat, ci nascoceste minciuna. Rasul goleste sufletul de orice continut, de orice gandire, de orice relatie serioasa cu altii. Rasul opreste simturile de a lua contact cu realitatea. Rasul este pacatul neincetat si un cui in suflet, sabia diavolului si o secera pustiitoare. Rasul este necunoasterea Scripturilor, manie neintarziata, strambarea cuvintelor adevarate, alegerea a ceea ce este nedrept. Rasul este miscarea intre cele rele schimbatoare si cugetarea vicleana; rasul este foc nestins si pedeapsa pierzatoare, cursa multipla si lipsa vietii. (Este lipsa unei vieti adevarate. El nu se adanceste in bogatia vietii, nu simte trebuinta sa o patrunda, sa o cunoasca.) Rasul este vietuire amagitoare, navala desfraului, hambar de induri rele si magazie de intelesuri urate. Rasul este lipsit de gandul mortii si de cugetarea la chinurile vesnice. (Daca mila noastra este trezita nu de cel ce rade, ci de cel trist, cu atat mai mult trezeste cel trist si temator mila lui Dumnezeu. Cel ce rade trezeste compatimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mantui, ci doar compatimirea unita cu constatarea ca cel ce rade se pierde.)

Sursa: Filocalia.ro

Filocalia - Naluciri

Naluciri.pdf

Trebuie sa cercetam cum intiparesc dracii nalucirile cele din somn in mintea noastra si-i dau o anumita forma. Una ca aceasta obisnuiesc sa se întample mintii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simtire oarecare, sau fie prin amintire, care intipareste in minte, miscandu-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, rascolind amintirea o intiparesc in cuget. Caci organele trupului stau in nelucrare, tinute de somn. Dar iarasi, trebuie sa cercetam cum rascolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Asa trebuie sa fie, deoarece cei curati si nepatimasi nu mai patesc una ca aceasta. Este insa si o miscare simpla a amintirii, starnita de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim si petrecem cu Sfintii. Sa fim insa cu atentie. Caci chipurile pe care sufletul impreuna cu trupul le primeste intru sine, amintirea le misca fara sa se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul ca adesea patimim una ca aceasta si in somn, cand trupul se odihneste. Trebuie sa stim ca precum ne putem aduce aminte de apa, si cu sete si fara sete, tot asa ne putem aduce aminte de aur si cu lacomie si fara lacomie; si asa si cu celelalte. Iar faptul ca mintea afla aceste sau acele deosebiri intre nalucirile sale, se datoreste vicleniei vrajmasilor. Dar trebuie sa stim si aceasta: ca pentru naluciri se folosesc dracii si de lucrurile de dinafara, ca de pilda de vuietul apelor, la cei ce calatoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)

Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos. De aceea nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul asa deodata. Ci se apropie de suflet cu toata blandetea, umplandu-l de bucurie duhovniceasca. De aceea si dupa ce s-a trezit trupul din somn, sufletul cauta cu mult dor sa prelungeasca bucuria visului. Dar in nalucirile aduse de draci totul se intampla dimpotriva. Ele nici nu raman la aceeasi infatisare, nici nu arata multa vreme o forma netulburata. Caci ceea ce nu au dracii din voie libera, ci imprumuta numai din dorinta de a amagi, nu poate sa-i indestuleze pentru multa vreme. De aceea spun lucruri mari si ameninta cumplit, luandu-si adeseori chip de ostasi; iar uneori si canta in suflet cu strigat. Dar mintea recunoscandu-i din aceste semne, cand e curata, trezeste trupul, iar uneori se si bucura fiindca a putut cunoaste viclenia lor. De aceea, vadindu-i adeseori chiar in vis, ii infurie grozav. Dar se intampla uneori ca nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aseaza in el o intristare dulce si lacrimi fara durere. Iar aceasta se intampla celor ce au inaintat mult in smerenia cugetarii. (Diadoh al Foticeii)

Sursa: Filocalia.ro

Filocalia - Moartea

Moartea.pdf

Moartea, de o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavand-o in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului. (Antonie cel Mare)

Dintre cei ce se afla intr-o ospatarie, unii inchiriaza paturi; altii neputand avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decat cei ce dorm in pat. Si asteptand masura noptii, dimineata toti se duc, lasand paturile ospatariei si luand numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin in viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit in slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluand nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savarsite de ei in viata lor.(Antonie cel Mare)

A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscand aceasta, oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Antonie cel Mare)

Precum trupul, dupa ce s-a desavarsit in pantece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit in trup masura hotarata lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup. (Antonie cel Mare)

Definitia desavarsitei desfatari in Dumnezeu: a socoti bucurie tristetea mortii. (Diadoh al Foticeii)

Filocalia - Meditatia

Filocalia - Meditatia.pdf

Intreaga pofta a cinstitorului de Dumnezeu trebuie sa se indrepte spre ceea ce doreste, incat sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa faureasca ganduri de ura fata de oameni. Pentru ca daca fiecare patima, cand se misca spre ceea ce o stapaneste tine gandul inlantuit, de ce n-ar tinea si ravna virtutii cugetarea sloboda de celelalte patimi. Caci sa ne gandim cu ce sentiment priveste cel ce se manie la lucrurile dinafara, luptandu-se in minte cu fata celui ce l-a intristat? Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, cand, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar desfranatul adeseori, chiar aflandu-se intre mai multi, isi inchide simturile si, luand in el fata dorita, vorbeste cu ea, uitand de cei de fata si sade ca un stalp fara de glas, nestiind nimic de cele ce se petrec inaintea ochilor, sau se graiesc in jurul lui ci, intors spre cele dinauntru, este predat intreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet il numeste poate Scriptura femeie ce sade din pricina randuielii, caci sezand departe de simturi, isi aduna in sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l stapaneste. Daca acestea stapanesc astfel gandul din pricina patimii, facand simturile sa-si inceteze lucrarea, cu cat mai vartos nu va face dragostea de intelepciunea mintea sa se lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor, rapind-o in vazduh si ocupand-o cu vederea celor inteligibile! Caci precum in cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gand afara de cel al suferintei care il stapaneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gandeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decat la patima care-i stapaneste mintea si care ii patrunde tot gandul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria intristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se impletesc intreolalta si nu se impreuna niciodata, nici nu se invoiesc la o intovarasire prieteneasca, din pricina instrainarii si vrajmasiei lor neimpacate de la fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gandurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se intunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate, aratandu-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile indraznete, nici sa se mai faca lucru de ras din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)

Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire. Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii, aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenita a amintirii lui Dumnezeu sa ne ferim de a ne deprinde cu raul. Caci e mai puternica firea binelui, decat deprinderea raului. Fiindca cel dintai este, pe cand cel de al doilea, nu este, decat numai in faptul ca se face. (Diadoh al Foticeii)

Filocalia - Plansul

Plansul.pdf

Mai intai roaga-te pentru dobandirea lacrimilor, ca prin plans sa inmoi salbaticia ce se afla in sufletul tau; si, dupa ce vei fi marturisit astfel impotriva ta faradelegile tale inaintea Domnului, sa primesti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)

Foloseste-te de lacrimi pentru a dobandi implinirea oricarei cereri. Caci foarte mult se bucura Stapanul, cand te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)

Daca versi izvoare de lacrimi in rugaciunea ta, sa nu te inalti intru tine, ca si cum ai fi mai presus de multi. Caci rugaciunea ta a primit ajutor ca sa poti rascumpara cu draga inima pacatele tale si sa imblanzesti pe Stapanul prin lacrimi. Deci sa nu intorci spre patima inlaturarea patimilor, ca sa nu manii si mai mult pe Cel ce ti-a daruit harul. (Evagrie Ponticul)

Multi plangand pentru pacate uita de scopul lacrimilor; si asa, pierzandu-si mintea, au ratacit. (Evagrie Ponticul)

Cand socotesti ca nu ai trebuinta de lacrimi in rugaciunea ta pentru pacate, gandeste-te cat de mult te-ai departat de Dumnezeu, avand datoria sa fii pururea in El, si vei lacrima cu si mai multa caldura. Astfel, cunoscand masurile tale, vei plange cu usurinta, dosadindu-te dupa Isaia: Cum, necurat fiind si petrecand in mijlocul unui astfel de popor, adica intre potrivnici, indraznesti sa te infatisezi inaintea Domnului Savaot?

Sa nu te inalti cand versi lacrimi in vremea rugaciunii, caci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tai de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)

Sursa: Filocalia.ro

Filocalia - Osteneala - Lenevia

Osteneala - Lenevia.pdf

Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea. (Antonie cel Mare)

Ma aflam in miez de zi langa Sfantul Macarie si, topindu-ma de sete, i-am cerut apa sa beau. Iar el imi zise: Indestuleaza-te cu umbra, caci multi calatoresc acum si umbla cu corabiile pe mare si nici pe aceasta nu o au. Apoi marturisindu-i ganduri despre infranare, mi-a zis: Indrazneste, fiule, ca eu in douazeci de ani intregi nu m-am saturat nici de paine, nici de apa, nici de somn; ci painea o mancam cantarita la cumpana, apa o beam cu masura, si numai rezemandu-ma putin de pereti furam oleaca somn. (Evagrie Ponticul)

Nu socoti ca ai dobandit virtute, daca n-ai luptat mai inainte pana la sange pentru ea. Caci trebuie sa te impotrivesti pacatului pana la moarte, luptandu-te cu el si neslabind, dupa dumnezeiescul Apostol.(Evagrie Ponticul)

Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra aduc inimii zdrobirea neprimejdioasa si folositoare, daca nu imprastiem tovarasia lor prin lacomia dupa ceva. Caci cel ce rabda in aceasta, si in celelalte va fi ajutat; iar cel nepasator si imprastiat, la iesirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)

Inima iubitoare de placeri, in vremea iesirii i se face sufletului inchisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli ii este poarta deschisa. (Marcu Ascetul)

Cel ce se lupta, se infraneaza de la toate; si nu se odihneste pana nu va pierde Domnul samanta din Babilon. (Marcu Ascetul)

Ostenelilor pentru evlavie le urmeaza mangaierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiinta. (Marcu Ascetul)

Bine este sa folosim prin cuvinte pe cei care intreaba; dar mai bine e sa conlucram cu ei prin rugaciune si virtute. Caci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajuta si aproapelui. (Marcu Ascetul)

Filocalia - Curvia - Curatia (3)

Curvia - Curatia (3).pdf

A descrie toate lucrarile cele rele ale dracilor mi-e cu neputinta, iar a insira cu de-amanutul mestesugirile lor mi-e rusine, sfiindu-ma de cititorii mai simpli. Totusi asculta unele viclenii ale duhului curviei. Cand cineva a dobandit nepatimirea partii poftitoare si gandurile de rusine s-au racit, atunci arata barbati si femei jucand impreuna si-l face pe pustnic sa priveasca lucruri si forme de rusine. Ispita aceasta insa nu e printre cele ce tin multa vreme, deoarece rugaciunea neincetata si mancarea foarte imputinata, privegherea si indeletnicirea cu contemplatiile duhovnicesti o alunga ca pe un nor fara ploaie. Uneori se atinge insa si de trupuri, starnind intr-insele fierbinteala dobitoceasca. Si alte nenumarate mestesugiri unelteste vicleanul acesta, pe care nu e nevoie sa le mai raspandim si sa le mai incredintam scrisului. Fata de astfel de ganduri foloseste si aprinderea maniei, pornita impotriva dracului. De aceasta manie se teme el mai mult, cand se aprinde impotriva acestor ganduri si ii strica planurile despre ea e vorba cand se zice: Maniati-va si nu pacatuiti! Ea da sufletului in ispite o folositoare doctorie. Dar uneori si mania aceasta e imitata de dracul maniei. Aceasta plasmuieste chipurile parintilor, sau ale unor prieteni si rudenii, ocarati de oameni nevrednici si prin aceasta misca mania pustnicului si-l indeamna sa zica sau sa faca vreun rau celor ce i s-au aratat in minte. La acestea trebuie sa fie monahul cu luare aminte si indata sa-si smulga mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zabovind pe langa ele, sa se pomeneasca in vremea rugaciunii taciune ce se mistuie de foc. In ispite de acestea cad mai ales cei iuti la manie si cei ce usor se prind la harta, care sunt departe de rugaciunea cea curata si de cunostinta Mantuitorului nostru Iisus Hristos. (Evagrie Ponticul)

Chiar daca ti se pare ca esti cu Dumnezeu, pazeste-te de dracul curviei, caci este foarte inselator si cat se poate de pizmas si vrea sa fie mai iute si mai ager ca miscarea si trezirea mintii tale, ca sa o desfaca si de Dumnezeu, cand ii sta inainte cu evlavie si frica. (Evagrie Ponticul)

Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: pe piept si pe pantece, cuvantul vei umbla. Caci placerea nu stapaneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu in miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decat din acestea, pornirea spre desfrau vine din lacomia pantecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de impreunare cele de sub pantece, aratand inrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se intarata, de acolo isi primeste puterea. Dar lacomia pantecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapanind si tinand ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: infranarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte. Aceasta a aratat-o Ieremia acoperit, zicand ca mai marele bucatarilor din Babilon a daramat de jur imprejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucatarilor patima lacomiei.

Filocalia - Curvia - Curatia (2)

Curvia - Curatia (2).pdf

Sa n-ai prietenie prea mare cu careva de aceeasi varsta caci aceasta stare de suflet nu te lasa sa ajungi la plans. Infraneaza-ti ochii sa nu ia aminte la cineva si nu vei umple inima ta de cumplita indrazneala care duce la pierzanie sigura.

Tineretea trebuie sa se pazeasca in toate cu mare grija caci diavolul ii doboara repede pe tineri. Mai intai incep sa vorbeasca cand se intalnesc ca pentru folosul sufletului, ba de multe ori chiar si fara acest motiv. Dupa aceea trec la altele cum ar fi pofta, indrazneala, clevetirea si alte multe rele. Asa se implineste cu ei spusa: incepand de la duh, acum sfarsiti in trup? Toate acestea le-ati patimit in zadar. Asa ajung tinerii la cadere: de la a incepe sa vorbeasca unii cu altii fara judecata si de a sedea impreuna. Masura iubirii lor intreolalta aceasta sa fie: sa nu se cleveteasca unii pe altii, sa nu se urasca, sa nu se iubeasca pentru frumusetea trupului, nici pentru vreo lucrare trupeasca oarecare; sa nu sada unii cu altii fara de mare trebuinta ca sa nu cada in indrazneala care nimiceste roadele monahului si-l lasa ca pe un pom uscat caci spune Apostolul ca vorbirile rele strica obiceiurile bune. (I Cor. 15,33)

Ce sa fac parinte caci sunt tulburat de gandul desfranarii? Chinuieste-te cat poti ca aceasta iti sta in putere, dar nu te increde in aceasta, ci in iubirea si acoperamantul lui Dumnezeu. Si nu lancezi caci lancezeala este inceputul tuturor relelor si pe langa aceasta pazeste-ti ochii cu desavarsire.

De e nevoie sa vorbesti cu unii, cheama numele Domnului in ajutor zicand: Doamne Iisuse, acopera-ma si ajuta slabiciunii mele! si indrazneste caci va sfarama sageata vrajmasilor caci numele Lui pricinuieste nelucrarea raului.

Ce inseamna cuvantul: ia seama sa nu te rapeasca gandul curviei? Acest cuvant se potriveste nu numai curviei, ci si altor pacate; aceasta o patimeste mintea din pricina imprastierii, deci omul trebuie sa se adune in sine zicand: Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant ca din negrija mea mi s-a intamplat acestea si izbaveste-ma de imprastiere si de toata cursa vrajmasului ca a Ta este slava in veci. Amin.

Cand vrajmasul a uscat izvorul lacrimilor din inima ta, l-a umplut pe cel de sub pantecele tai.

De unde vine pornirea trupului? Pornirea trupului vine din negrija caci negrija mana fara sa-ti dai seama sa judeci si sa osandesti pe aproapele si asa te tradeaza. Cand Israil slujea cu adevarat lui Dumnezeu, Acesta il pazea de dusmani, dar cand nu se mai ingrijea sa-I slujeasca cu adevarat, Dumnezeu ii lasa pe dusmanii lui sa-l asupreasca.

Supararea ta din pricina curviei vine de la gandurile tale impotriva aproapelui si de la judecarea lui, dar si de la familiaritatea indrazneata cu cei cu care ti-am spus sa nu mai ai aceasta indrazneala.

Filocalia - Curvia - Curatia (1)

Curvia - Curatia (1).pdf

Din trei lucruri se inmulteste curvia trupului: din somnul pe nesaturate, din glume si din impodobirea trupului. (Avva Isaia)

Neprihanit este cel ce nici macar in somn nu mai simte in sine vreo miscare cat de slaba a desfranarii. Neprihanit este cel ce a dobandit o totala insensibilitate fata de trupuri, oricare le-ar fi frumusetea, iar regula si definitia desavarsitei puritati consta in aceasta: a avea aceiasi atitudine catre cele insufletite si cele neinsufletite, rationale si cele lipsite de ratiune.

Cel care a dobandit neprihanirea sa nu-si inchipuie cumva ca a castigat-o prin forte proprii, caci este cu neputinta ca cineva sa-si biruiasca firea. Unde s-a biruit firea, este vadit ca acolo-i de fata Cel mai presus de fire.

Inceputul curatiei este neconsimtirea gandurilor spurcate si cand in timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburatoare. Mijlocul este marcat de miscari firesti cauzate de indestularea bucatelor dar neinsotite de inchipuiri obscene si izbavire de orice scurgeri. Iar sfarsitul este moartea trupului fata de aceste miscari, inainte de moartea gandurilor (gandurile se mai pot ivi in minte dar trupul nu mai reactioneaza deloc).

Cel ce a alungat cainele acesta cu ajutorul rugaciunii se aseamana celui ce lupta cu un leu, dar cel ce il infrange pe acesta cu impotrivirea in cuvant se aseamana celui ce-si urmareste dusmanul. Cel care respinge dintr-o data navala lui, desi se afla inca in trup, s-a sculat din sicriu.

Daca semnul adevaratei puritati este disparitia inchipuirilor din timpul somnului sau insensibilitatea fata de ele, apoi culmea desfranarii este aceea de a avea scurgeri treaz fiind in urma gandurilor care ne umbla prin minte.

Sa nu crezi trupului atata vreme cat traiesti si sa nu-i dai indrazneala pana nu te vei intalni cu Hristos.

Nu indrazni sa crezi ca infranandu-te nu vei mai putea cadea, caci un oarecare nemancand nimic a fost aruncat din cer (Cel ce crede ca infranandu-se nu va cadea, zamisleste mandria si prin aceasta a si cazut precum a cazut si satana din cer fara sa manance nimic.)

Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci cand au definit indepartarea de lume ca pe o dusmanie fata de trup si lupta impotriva stomacului.

In general vorbind, caderile la cei incepatori provin intotdeauna din desfatarea cu mancari, la cei de mijloc, din mandrie, de care e adevarat, nu sunt scutiti nici cei dintai, iar in cei ce se apropie de desavarsire, numai din osandirea aproapelui.

Nu incerca sa alungi demonul desfranarii prin rationamente si argumente contrarii pentru ca acesta este mult prea puternic ca sa fie catusi de putin afectat de acestea, ca unul ce are in ajutor inclinarile rele ale propriei noastre firi.

Filocalia - Rugaciune (1)

Rugaciune (1).pdf

Vazandu-l pe unul dintre frati ca statea mai atent decat toti ceilalti in timpul cantarii psalmilor si mai ales cand se recitau antifoanele dinaintea psalmilor si ca facea gesturi ori isi schimba trasaturile fetei de parca ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat sa-mi spuna ce noima avea acea purtare. Acesta socotind ca nu trebuie sa-mi ascunda un lucru ce-mi putea fi de folos, zise: M-am obisnuit de la inceput a-mi aduna gandurile si mintea impreuna cu sufletul strigandu-le: Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Insusi Hristos Imparatul si Dumnezeul nostru! (Psalmi 94, 6)

Cel ce petrece in viata de obste nu poate profita cu bun castig de pe urma cantarii psalmilor cat poate trage folos din rugaciune, caci zgomotul produs de impreunarea glasurilor si melodicitate risipeste atentia mintii de la textul psalmului.

Sa pazim linistea si pacea sufletului in toate dar mai vartos insa in timpul cantarii psalmilor caci dracii au ca scop sa distruga rugaciunea prin tulburari.

Nu trebuie sa asteptam sa ne rugam numai cand avem mintea adunata, ci sa luptam sa adunam mintea prin rugaciune.

Sa ne luptam mai inainte de toate cu dracul intristarii caci venind acesta langa noi in vremea rugaciunii si aducandu-ne aminte de indraznirea noastra de mai inainte, voieste sa ne oprim din rugaciune.

Dracul intristarii ne sopteste in vremea rugaciunii, daca intrerupem firul ei prin goluri, ca nu simtim in ea indraznirea catre Dumnezeu, sau legatura vie cu El pe care am avut-o altadata. Si aceasta ne face sa ne intristam si sa incetam a ne ruga ca unii ce n-am fi acum in starea cuvenita ei. Dar trebuie sa staruim in rugaciune chiar daca ea nu este totdeauna fierbinte si adunata in intregime in gandul la Dumnezeu.

Fii cu luare aminte frate la dracul intristarii caci multe sunt cursele lui pana ce te face neputincios, caci intristarea cea dupa Dumnezeu este bucurie prin aceea ca te vezi pe tine staruind in voia lui Dumnezeu. Dar acela iti zice: Unde vei scapa caci nu ai pocainta? Acesta lucreaza cu dusmanie pana ce-l face pe om sa-si piarda infranarea. Dar intristarea dupa Dumnezeu nu-l apasa pe om ci ii zice: Nu te teme, vino iarasi!

Despre postul cu folos - Parintele Cleopa

Parintele Cleopa - despre post.pdf

Postul de mancare de dulce si chiar de vin este randuit de Biserica pentru toti, dar dupa putere (…) Iar daca cineva este bolnav, batran sau neputincios sa asculte de duhovnicul lui si sa posteasca dupa cum poate.

(…) Sa stiti si aceasta, ca postul este de doua feluri. Post trupesc, adica infranare de la mancare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu si de a ne stapani firea. Al doilea, este postul sufletesc, adica infranarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mainilor sa nu lucreze vreun pacat si, mai ales, pofte si tot felul de rautati care ies din inima si a vointei ca sa nu accepte savarsirea veunui pacat.

(…) Iar daca cineva este bolnav sa se infraneze de la mancare dupa putere, dar sa posteasca de manie, de tutun, de betie, de cearta, de injuraturi, de glume, de somn mult, de ganduri si imaginatii necurate, de carti rele, de pacate urate trupesti si sufletesti, de furt, de minciuna, de judecati prin tribunale, de vrajitorie, de avorturi, de divort, de dezbinari intre rude si de tot pacatul. Ca mai mare este postul sufletesc de ganduri si de faptele rele, decat postul trupesc de mancare. Cine se infraneaza de la toate aceste rautati se va putea cu usurinta infrana si de la mancare si bautura.

(…) Pentru a avea folos de post si pentru a-l trece cu usurinta, trebuie sa-l unim cu inca doua fapte bune: cu sfanta rugaciune si cu milostenia.

(…) Fara iertare nu putem incepe postul, nu ne putem ruga si osteneala ne este fara folos.

Si inchei cerandu-mi iertare celor pe care care i-am suparat cu ceva, cu o vorba, cu un fapt, cu un gand necuviincios. Imi cer iertare si fata de cei care m-au denigrat. Pe toti incerc sa-i pomenesc in rugaciunile mele. Doamne-ajuta!

Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Edit. ManastireaSihastria, 2007 – ed. a III-a). 

Sursa: doxologia.ro

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

Parintele Cleopa - invatatura si fapte.pdf

Parintele Cleopa avea mare evlavie la Maica Domnului, Imparateasa Heruvimilor si a Serafimilor si Stapana noastra. De aceea nu era zi in care sa-i fi ramas necitit Acatistul Bunei Vestiri si cateva canoane din Bogorodicina.

Spunea Parintele Cleopa: Stiti voi cine-i Maica Domnului? Ea este Imparateasa Heruvimilor, Imparateasa a toata faptura, camara intruparii lui Dumnezeu-Cuvantul, usa luminii, ca lumina cea neapropiata ganditoare prin ea a venit in lume. Ea este usa vietii, ca Viata Hristos prin ea a intrat in lume. Ea este poarta cea incuiata prin care n-a trecut nimeni decat Domnul, cum spune Proorocul Iezechiel.

Mai spunea: Maica Domnului este scara catre cer, pod catre cer; porumbita care a incetat potopul pacatelor, precum porumbita lui Noe a adeverit incetarea potopului. Este cadelnita dumnezeiasca, caci a primit focul dumnezeirii si Biserica a Preasfantului Duh. Maica Domnului este Mireasa Tatalui, Maica Cuvantului si Biserica Duhului Sfant.

Spunea iarasi: Cand vezi icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos in brate, tu stii ce vezi acolo? Cerul si pamantul! Cerul este Hristos, Cel mai presus de ceruri; Ziditorul cerului si al pamantului. Iar Maica Domnului reprezinta pamantul, adica toate popoarele de pe fata pamantului, ca ea este din neamul nostru. Este din semintie imparateasca si arhiereasca.

Zicea batranul: Bratele Maicii Domnului sunt mult mai puternice decat umerii heruvimilor si ale preafericitelor tronuri. Deci pe cine tine Fecioara Maria in brate? Voi stiti pe cine tine? Pe Cel ce a facut cerul si pamantul si toate cele vazute si nevazute.

Iarasi spunea: Stiti voi cine este Maica Domnului si cata cinste, cata putere si cata mila are? Este mama noastra, ca are mila si de saraci si de vaduve si de crestini. Pururea se roaga Mantuitorului Hristos pentru noi toti.

Aproape in fiecare predica Parintele Cleopa ii intreba pe crestini: Aveti voi icoana Maicii Domnului in casa? Dar candeluta la icoana Maicii Domnului aveti? Si ii sfatuia: Sa luati ocrotitoare si ajutatoare pe Maica Domnului, Mama noastra din cer si de pe pamant! Imparateasa cerului si a pamantului!

Daca o veti lua pe ea ocrotitoare, citindu-i dimineata un acatist cu candeluta aprinsa si seara un paraclis, veti avea ajutor si in timpul vietii si in clipa mortii si in ziua Judecatii... Stiti voi cat poate Maica Domnului inaintea Tronului Preasfintei Treimi? Daca nu era ea, cred ca lumea aceasta se pierdea cu mult mai devreme!

Celor care dadeau slujbe la biserica, le zicea: Aici am pus slujbe mari, dar daca omul acasa nu face nimic, se implineste ceea ce zice in Sfanta Scriptura: Cand unul se roaga si celalalt nu se roaga, unul zideste si celalalt strica! Atat va dau: dupa rugaciunile de dimineata sa cititi Acatistul Bunei Vestiri cu candeluta aprinsa. O sa vedeti ca Maica Domnului este grabnic ajutatoare!

Spunea ucenicul sau: Cand am venit la Parintele Cleopa, i-am spus ca vreau sa raman la manastire. Atunci sfintia sa mi-a zis: Daca esti hotarat sa rabzi trei batai pe zi si o data mancare la trei zile, atunci ramai in manastire! Aceste cuvinte m-au intarit si m-au facut mai hotarat. Am inteles ca trebuie sa pun mai multa vointa si Dumnezeu imi va ajuta.

Cele 4 ispite din vremea mortii

Cele 4 ispite din vremea mortii.pdf

Fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, cand fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, maine, poimaine; nu stim cand vine ziua aceea. Vai de noi si de noi in vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana, cum se arata in Razboiul nevazut, toata viata lupta sa ne duca prin pacat la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da atata lupta ca in vremea mortii.

Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul in vremea mortii:
Intai este razboiul impotriva credintei;

Al doilea, impotriva nadejdii;

Al treilea, impotriva smereniei, cu slava desarta si cu mandria;

Al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii in ingeri de lumina.

Sfantul Nicodim Aghioritul ne invata in ce chip trebuie a se lupta cineva impotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Si iata cum:

Cand vrajmasul va incepe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucaturi, prin ganduri de necredinta in mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem inapoi degraba, de la minte la voire, zicand: “Du-te inapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul imi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfanta a lui Hristos.” Si sa nu dam loc in inima noastra gandurilor necredintei, precum este scris de inteleptul Solomon: De se va sui peste tine duhul celui puternic, adica al vrajmasului, sa nu-ti lasi locul tau. Si daca vrajmasul sarpe iti va aduce indoiala in ce crede Biserica, nu-l baga in seama si sa nu-i raspunzi. Ci, vazand minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte mult de el. Iar daca esti puternic in credinta si in gandire si voiesti sa-l faci pe vrajmasul de rusine, raspunde-i lui: - Biserica crede adevarul. Si de-ti va zice tie: - Ce este adevarul? Zi-i lui: - Acela pe care il crede Biserica. - Si ce crede Biserica? - Adevarul. - Care adevar? - Pe care-l marturiseste Biserica si pururea fii in gand cu rugaciunea catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar cand ne razboieste vrajmasul cu deznadejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa moara pentru noi, pacatosii.

Cand ne va da razboi cu slava desarta si cu mandria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Sfantul Duh prin gura Proorocului David: Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dansul.

Iar daca ne vor da noua diavolii razboi cu nalucirile si prefacerile lor in chip de ingeri de lumina, sa stam tare intemeiati in smerenia cugetului nostru si sa zicem: - Schimbati-va, ticalosilor, in intunericul vostru, ca mie nu imi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta in acest ceas decat de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui.

Si chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, intoarce-te de la dansele si alunga-le de la tine cat poti de departe. Si sa nu te temi ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta intoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii.

Filocalia - Imbuibare - Infranarea

Imbuibarea - Infranarea.pdf

Lacomia intru cele ale mancarii determina in viata calugareasca toate caderile, rautatea si abaterea de la telul propus. Daca insa ajungi sa domini aceasta stapana, atunci oriunde te-ai gasi vei putea atinge nepatimire; de te va stapani insa aceasta tirana, oriunde, cu exceptia mormantului, te vei afla in primejdie!

Masa dragostei risipeste ura si darurile curate inmoaie sufletul, dar masa luata fara luare aminte care aluneca in lacomie este maica indraznelii si astfel prin fereastra iubirii se strecoara lacomia pantecelui.

Lacomia este aceea care ne stimuleaza imaginatia dand nastere celor mai fanteziste si mai inedite meniuri si care izvoraste gusturile cele mai rafinate.

Robul pantecelui socoteste cu ce mancaruri va sarbatori praznicul, pe cand robul Domnului cu ce daruri se va imbogati.

Cand sufletul nostru doreste felurite mancaruri, el urmeaza un instinct al firii de aceea trebuie sa facem uz de toata abilitatea impotriva unei asemenea preaviclene patimi. Daca nu vom proceda astfel ne vom trezi intr-un foarte greu razboi si primejdia de a fi biruiti. Sa inlaturam deci mancarurile care ingrasa, apoi cele care aprind simturile si apoi cele care ne provoaca placere. De este cu putinta, da pantecelui hrana care-l umple si este usor de mistuit pentru ca prin saturare sa-i inlaturam pofta neastamparata iar prin mistuirea grabnica sa ne eliberam de infierbantare ca de bici. Sa cercetam si mancarurile care umfla pantecele si fac vanturi si vom afla ca acestea starnesc si poftele.

In inima lacomilor se misca visuri cu mancaruri iar in inima celor ce plang, visuri de judecata si de chinuri.

Sa cautam si vom afla ca lacomia pricinuieste toate caderile noastre.

Mintea postitorului se roaga cu trezvie, cea a lacomului este plina de chipuri (idoli) necurate. Saturarea seaca izvorul lacrimilor; uscandu-se insa stomacul izvorasc apele plansului.

Cel ce-si stramtoreaza pantecele isi smereste inima, insa cel ce-l ingrijeste, se umfla de mandrie.

Asupreste-ti pantecele si cu adevarat iti vei pune atunci lacat gurii, caci limba se intareste mai vartos cand este starnita de multimea mancarurilor.

Burdufurile moi se vor largi pentru a primi mai mult, lasa-le sa se usuce si strangandu-se se vor micsora. Cel ce-si sileste stomacul sa cuprinda mult si-l largeste, iar cel ce se lupta cu el il ingusteaza si astfel vom ajunge postitori din fire.

Cand te va birui stomacul domoleste-ti trupul prin osteneli si daca nu vei putea din pricina slabiciunii, lupta-te prin priveghere.

Capetenia diavolilor este Lucifer care a cazut, iar stapanul patimilor este pantecele nesatul.

Sezand la masa cu bucate adu-ti aminte de moarte si de judecata si de abia asa vei putea impiedica putin patima. Band bautura, nu inceta sa-ti aduci aminte de otetul si fierea Stapanului si atunci desigur vei primi indemnuri spre infranare, pocainta sau spre smerenie.

Nu te amagi: nu te vei izbavi de faraon si nu vei vedea Pastele de sus de nu vei manca neincetat ierburile amare si azima, sila si greaua patimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mandrie.

Sa se lipeasca de inima ta cuvantul celui ce zice: Cand ma tulburau dracii m-am imbracat in sac si am smerit sufletul meu si rugaciunea mea s-a lipit in sanul sufletului meu. (Ps. 34,12)

Nasterea Sf. Ioan Botezatorul

Nasterea Sf. Ioan Botezatorul.pdf

„Si tu, pruncule, prooroc al Celui Preainalt te vei chema, ca vei merge inaintea Domnului, ca sa pregatesti caile Lui” (Luca I, 76).

Biserica crestina praznuieste astazi nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. El se gaseste in ierarhia sfintilor pe treapta cea mai inalta, prin cinstirea acordata chiar de Mantuitorul Hristos, cand, vorbind ucenicilor sai despre Sfantul Ioan Botezatorul, care era inchis in temnita de Irod Antipa, zice: „Adevar va spun, ca dintre cei nascuti din femeie nu s-a sculat nici unul mai mare decat Ioan Botezatorul” (Matei XI, 71).

Dupa caderea primilor oameni, Dumnezeu, in purtarea Sa de grija pentru mantuirea noastra, a vestit din timp in timp, prin proorocii Sai, venirea in lume a Mantuitorului Hristos. Proorocirea lui Daniil, care preciza si timpul intruparii lui Mesia, a facut ca la „plinirea vremii" omenirea sa astepte cu nerabdare pe Mantuitorul. „Stim ca va veni Hristos - zice femeia samarineanca - cand va veni ne va spune toate lucrurile” (Ioan IV, 25). Irod intreaba pe arhierei si carturari unde avea sa se nasca Hristos? Iar Magii din rasarituri strabat departari mari pentru a gasi si a se inchina lui Mesia. Ultimul act al pregatirii omenirii a fost trimiterea Sfantului Ioan, ca inaintemergator si botezator al Mantuitorului nostru.

Minunata este nasterea Sfantului Ioan Botezatorul pentru ca lucruri mari si minunate s-au intamplat atunci. Mai intai, trebuie sa amintim ca in afara de viata Mantuitorului si a Sfintei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu, nici o alta viata si venire in lume a altei persoane nu a fost proorocita, fara numai a Sfantului Ioan, Proorocul si Inaintemergatorul Domnului. Cu opt sute de ani inainte de nasterea Sfantului Ioan, Proorocul Isaia, vorbind despre el, il numeşte: „Glasul celui ce striga in pustie gatiti calea Domnului, drepte faceti caile Lui" (Isaia XL, 3). Si Insusi Mantuitorul, vorbind noroadelor despre Sfantul Ioan, citeaza din profetia lui Miheea, care traise in urma cu 400 de ani: „El este acela despre care s-a scris: Iata, eu trimit inaintea fetei Tale pe ingerul meu, care iti va pregati calea inaintea Ta” (Matei XI, 11).

Istorisirea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul o gasim descrisa de Sfantul Evanghelist Luca, acela care a istorisit si nasterea si copilaria Mantuitorului Hristos, primind amanuntele chiar din gura Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, care, cum spune evanghelistul, „pastra toate cuvintele acestea in inima ei” (Luca II, 19). Nasterea Sfantului Ioan a fost vestita de Arhanghelul Gavriil cu sase luni inainte de a merge la Nazaret ca sa vesteasca Sfintei Fecioare ca va naste pe Mantuitorul.

Batranul preot Zaharia din ceata lui Avia era casatorit cu Elisabeta din neamul lui Aaron si rudenie cu Sfanta Fecioara Maria. Amandoi erau intristati pentru ca nu aveau copii. „Erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu si pazeau fara pata toate poruncile si randuielile Domnului” (Luca I, 6). Cand au cazut sortii sa tamaieze Zaharia in templul Domnului si norodul era afara, i se arata ingerul Domnului, care-i zise: „Nu te teme, Zaharia, fiindca rugaciunea ta a fost ascultata. Sotia ta Elisabeta va naste un fiu, caruia ii vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricina de bucurie si multi se vor bucura de nasterea lui. El va fi mare inaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici bautura ametitoare si se va umple de Duh Sfant inca din pantecele maicii sale. El va intoarce pe multi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor” (Luca I, 13-15).

Filocalia - Avva Filimon

Avva Filimon.pdf

Deci daca vrei sa ajungi la toate aceste virtuti, fii fara grija dinspre orice om, fugi de lume si umbla cu ravna pe calea Sfintilor, tine-ti infatisarea neingrijita, haina patata si smerita, purtarea simpla, cuvantul fara mestesug, mersul fara slava desarta, glasul netocmit, vietuieste in saracie, lasa-te dispretuit de toti, iar mai presus de toate pazeste-ti mintea, grijeste trezvie, staruieste in toate stramtorarile si pastreaza toate bunatatile pe care le ai nestirbite, si ia aminte la tine cu de-amanuntul, ca sa nu primesti nici una din placerile ce vor sa intre. Caci patimile sufletului se potolesc prin linistire; iar intaratate si maniate se salbaticesc si mai tare si-i silesc pe cei ce le au sa pacatuiasca si mai mult, precum ranile trupurilor, zgariate si descojite, se fac anevoie de tamaduit. Cuvantul fara rost inca poate desparti mintea de pomenirea lui Dumnezeu, dracii silind-o la aceasta, iar simturile ascultand de ei. Numai lupta si frica mare pot pazi sufletul. Deci trebuie sa desparti de toata lumea si sa rupi sufletul de toata afectiunea fata de trup, si sa te faci fara casa, fara lucruri de ale tale, neiubitor de argint, lipsit de avere, neumblator dupa castig si dupa schimburi, nepriceput in lucruri omenesti, smerit la cugetare, impreuna patimitor, bun, bland, linistit, gata sa primesti in inima intiparirile venite din cunostinta dumnezeiasca. Caci nici in ceara nu se poate scrie, daca nu s-au netezit mai-nainte trasaturile aflate in ea. Acestea ne invata marele Vasile.

Iar pravila sfantului batran era aceasta: noaptea canta toata psaltirea si canoanele, fara tulburare, si zicea o pericopa din Evanghelie. Pe urma se aseza zicand in sine: Doamne miluieste, cu staruinta si atat de mult, pana nu mai putea sa-l rosteasca. Apoi se culca, si cand se facea de ziua canta iarasi ceasul intai, si se aseza in scaunul lui privind catre rasarit si cantand cu randul si iarasi zicand din Apostol si din Evanghelie. Asa petrecea toata ziua, cantand neincetat si rugandu-se si hranindu-se cu contemplarea celor ceresti, incat de multe ori mintea lui se inalta in contemplatie si nu stia daca se afla pe pamant. Vazandu-l deci pe el fratele indeletnicindu-se asa pe intins si de neslabit cu pravila, si preschimbat cu totul de cugetarile dumnezeiesti, zice catre el: Te ostenesti, Parinte, astfel la o asa batranete, chinuindu-ti trupul si robindu-l. Iar el zise raspunzand: Crede, fiule, ca atata ravna si dor pentru pravila a asezat Dumnezeu, incat o pot implini in toata intinderea ei. Iar dorul dupa Dumnezeu si nadejdea bunurilor viitoare biruie neputinta trupeasca. Astfel intreg dorul mintii il avea zburand spre cer; si nu numai in alte vremi, ci si in vremea mesei insasi.

Apoi l-a mai intrebat si aceasta: De ce, Parinte, mai presus de toata dumnezeiasca Scriptura te indulcesti cu Psaltire? Si de ce canti linistit, ca si cand ai spune catre cineva cuvintele? Iar el zise catre acela: Iti spun, fiule, ca asa a intiparit Dumnezeu puterea Psalmilor in sufletul meu smerit, ca si in Proorocul David, si nu ma pot desparti de dulceata feluritelor vederi din ei. Caci cuprind toata dumnezeiasca Scriptura. Iar acestea le-a spus cu multa smerenie de cuget celui ce l-a intrebat, de dragul folosului, fiind mult silit.

Fie ca mananci, fie ca bei, fie ca te intalnesti cu oarecine, fie ca esti afara din chilie, fie ca esti pe drum, sa nu uiti sa rostesti aceasta rugaciune si sa canti si sa meditezi rugaciuni si psalmi, cu o cugetare treaza si cu mintea neratacita. Dar chiar cand te afli in cea mai necesara trebuinta, sa nu inceteze mintea ta sa mediteze si sa se roage in ascuns. Caci astfel poti intelege adancurile dumnezeiestii Scripturi si puterea ascunsa in ea si sa-i dai mintii o lucrare neincetata, ca sa implinesti cuvantul Apostolului, care porunceste: neincetat va rugati. Ia aminte deci cu dinadinsul si pazeste-ti inima ca sa nu primeasca ganduri rele, sau desarte si nefolositoare. Ci totdeauna, fie ca esti culcat, fie ca esti in picioare, fie ca mananci, fie ca bei, fie ca te intalnesti cu altii, inima ta sa se indeletniceasca pe ascuns in cuget, fie cu psalmii, fie cu rugaciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma.

Filocalia - autor anonim

autor anonim.pdf

Alauta duhovniceasca si trambita cereasca (anonim)

Daca Calist Catafygiotul da ca ultim ajutor pentru concentrarea mintii unitatea lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija agoniselilor vremelnice. Numai asa se poate elibera mintea de gandurile limitate si redundante care o impart si o ingusteaza.

Daca se va slobozi mintea de castigurile si de agoniselile veacului acesta si vede ca urate toate frumusetile lumii acesteia desarte, atunci vazandu-se pe sine sloboda si dat fiind ca ea este din fire lucratoare, nu poate sa sada desarta, ci alearga la Ziditorul sau, adica la prea bunul Dumnezeu; si de Dansul se lipeste si pe El Il doreste si cu El de-a pururi vorbeste, si sezand si in somn dormind. Si, in scurt a zice, toata mangaierea ei duhovniceasca dintru aceasta se naste, adica din smerita cugetare si din neiubirea de agoniseala a celor vremelnice si din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia desarte. Dintru acestea se naste fierbinteala inimii, dintru acestea se porneste inima cu saltare la rugaciunea cu suspine. Iar daca cineva va iubi agoniselile cele vremelnice si impodobirea hainelor si va cauta si rugaciunea, sarguindu-se sa o afle pe ea, unul ca acesta in zadar se osteneste. Pentru ca acestea, adica agoniselile cele vremelnice si stricacioase sunt maracinii, sau spinii care, dupa ce a cazut samanta semanatorului intre ei, rasarind nu o lasa sa creasca, ci o inabusa.

Asa fac grijile vietii acesteia vremelnice: ineaca si ating scanteiuta aprinsa in inima omului spre dragostea de Dumnezeu si o fac pe ea cu totul rece. Si este un lucru cu totul jalnic si vrednic de nemangaiata plangere ca, pentru putina mangaiere ametitoare si vremelnica, sa ne lipsim de chemarea noastra cea frumoasa si de patria noastra. Ca Insusi gura Domnului graieste: Nu puteti sluji la doi domni, pentru ca ori pe unul il veti iubi si pe celalalt il veti uri, sau de unul va veti lipi si de celalalt nu veti griji: nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona.

Sa ne gandim la un tanar care, imprietenindu-se cu o tanara si indulcindu-se de putina mangaiere, se aprinde si se invapaiaza cu inima de multa dragoste fata de ea si-i da ei toate simtirile si-si cheltuie toata intelepciunea cu ea, incat si-a pierdut inima si a ajuns ca un nebun ne mai pasandu-i de rusine si purtandu-se cu neoranduiala, toata gandirea si cugetarea lui dorind ziua si noaptea fata ei. In zadar binevoitorii lui, vazandu-l, isi arata parerea de rau fata de el si-l sfatuie sa se departeze de aceea ca-i este pierzatoare de suflet si stricatoare de minte. Acesta nu numai ca nu primeste sfatuirea lor, ci voieste mai bine sa-si plece capul sub taiere de sabie decat sa se desparta de dragostea acelei fete. Dar daca cei lipsiti de minte se dau pentru putina mangaiere amagitoare si pentru dragostea cea pierzatoare de suflet chiar si la moarte, ce vom zice de cei ce s-au imprietenit cu Dumnezeu si ale caror inimi s-au aprins si s-au invapaiat de dragostea Lui? Toate simtirile si toate cugetarile acestora s-au tocit si au fost omorate fata de toate frumusetile lumii si mintea lor s-a luminat cu totul si se indulceste de dragostea Domnului celui nemarginit si frumos. Iar de frumusetile veacului acesta nu numai ca nu sunt biruiti, ci si vederea lor le este neplacuta. De li se va intampla sa le aduca viclenii draci in minte dulceata celor vremelnice, ei nu numai ca nu le primesc pe acestea in cugetul lor, ci se ingretoseaza de ele.

Filocalia - Antonie cel Mare

Sf. Antonice cel Mare.pdf

Oamenii se socotesc rationali insa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au invatat cuvintele si cartile vechilor intelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savarsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.

Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului.

Cel ce poate imblanzi pe cei neinvatati, ca sa iubeasca invatatura si indreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care indreapta pe cei desfranati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blandetea si infranarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor.

Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori.

Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase.

Dupa cum carmacii si cei ce tin franele cu sarguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sarguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezand isi face loc in nemurire.

Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte.

Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este ingaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea.

Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele cand sunt de fata; iar in dos nu-i barfeste. Dar nici celor ce incearca sa-i graiasca de rau nu le ingaduie.

In cuvantari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa infrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decat pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care invaluie sufletul, cum invaluie soarele trupul.

Despre razboiul duhovnicesc - Sf. Siluan Athonitul

Despre razboiul duhovnicesc.pdf

Toti cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un razboi duhovnicesc. Acest razboi l-au invatat sfintii printr-o indelungata experienta de la harul Duhului Sfant. Duhul Sfant ii povatuia, ii lumina si le dadea puterea de a birui pe vrajmasi, dar fara Duhul Sfant sufletul nu poate nici macar sa inceapa acest razboi, pentru ca nu stie si nu intelege cine si unde sunt vrajmasii lui.

Fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, pentru ca traim sub mila lui Dumnezeu. Ne este usor sa ducem acest razboi: Domnului i-a fost mila de noi si ne-a dat pe Duhul Sfant, Care viaza in Biserica noastra. Un singur lucru ma intristeaza, ca nu toti oamenii cunosc pe Dumnezeu si cat de mult ne iubeste. Aceasta iubire se face simtita in sufletul celui ce se roaga, iar Duhul Sfant da marturie sufletului de mantuirea lui.

Lupta noastra se duce in fiecare zi si in fiecare ceas.

Daca faci reprosuri fratelui sau il judeci sau il intristezi, ti-ai pierdut pacea.

Daca ai cazut in slava desarta sau te inalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.

Daca-ti vine un gand desfranat si nu-l departezi de indata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si indrazneala in rugaciune.

Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.

Daca-ti implinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si uratul intra in sufletul tau.

Daca urasti pe fratele tau, inseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapanire pe tine.

Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.

Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobandi pace in sufletul tau.
Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobandesti iertarea pacatelor tale si Domnul iti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfant.

Iar cand te smeresti intru totul, atunci afli odihna desavarsita in Dumnezeu.

Cand sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este in el, atunci omul este fericit cu duhul in iubirea lui Dumnezeu. Cand simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamant, ci doreste sa fie pururea smerit inaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade in slava desarta, sarbatoarea lui ia sfarsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci ganduri rele vin si framanta sufletul.

Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele?

Suferim pentru ca nu avem smerenie. In sufletul smerit viaza Duhul Sfant si El da sufletului libertatea, pacea, iubirea si fericirea.

Suferim pentru ca nu-l iubim pe frate. Domnul zice: „Iubiti-va unii pe altii si veti fi ucenicii Mei” (Ioan 13, 34 - 35). Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfant si in deplinatatea ei e cunoscuta numai prin Duhul Sfant. Dar este si o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci cand se straduieste sa implineasca poruncile lui Hristos si se teme sa nu intristeze pe Dumnezeu; si aceasta e un lucru bun. In fiecare zi insa trebuie sa ne silim spre bine si sa invatam din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: „Pacea Mea dau voua” (Ioan 14, 27).

Rugaciunea inimii - Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Rugaciunea inimii.pdf

Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, sunt informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceasta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor informatii.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.

Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.

Trebuie sa precizam inca o data ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actualizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 8). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noastra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumnezeu intra in relatie intima cu noi prin Hristos. Iata de ce mintea este cea care se odihneste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sentimentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dand astfel acestui sentiment un continut precis.