Filocalia - autor anonim

autor anonim.pdf

Alauta duhovniceasca si trambita cereasca (anonim)

Daca Calist Catafygiotul da ca ultim ajutor pentru concentrarea mintii unitatea lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija agoniselilor vremelnice. Numai asa se poate elibera mintea de gandurile limitate si redundante care o impart si o ingusteaza.

Daca se va slobozi mintea de castigurile si de agoniselile veacului acesta si vede ca urate toate frumusetile lumii acesteia desarte, atunci vazandu-se pe sine sloboda si dat fiind ca ea este din fire lucratoare, nu poate sa sada desarta, ci alearga la Ziditorul sau, adica la prea bunul Dumnezeu; si de Dansul se lipeste si pe El Il doreste si cu El de-a pururi vorbeste, si sezand si in somn dormind. Si, in scurt a zice, toata mangaierea ei duhovniceasca dintru aceasta se naste, adica din smerita cugetare si din neiubirea de agoniseala a celor vremelnice si din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia desarte. Dintru acestea se naste fierbinteala inimii, dintru acestea se porneste inima cu saltare la rugaciunea cu suspine. Iar daca cineva va iubi agoniselile cele vremelnice si impodobirea hainelor si va cauta si rugaciunea, sarguindu-se sa o afle pe ea, unul ca acesta in zadar se osteneste. Pentru ca acestea, adica agoniselile cele vremelnice si stricacioase sunt maracinii, sau spinii care, dupa ce a cazut samanta semanatorului intre ei, rasarind nu o lasa sa creasca, ci o inabusa.

Asa fac grijile vietii acesteia vremelnice: ineaca si ating scanteiuta aprinsa in inima omului spre dragostea de Dumnezeu si o fac pe ea cu totul rece. Si este un lucru cu totul jalnic si vrednic de nemangaiata plangere ca, pentru putina mangaiere ametitoare si vremelnica, sa ne lipsim de chemarea noastra cea frumoasa si de patria noastra. Ca Insusi gura Domnului graieste: Nu puteti sluji la doi domni, pentru ca ori pe unul il veti iubi si pe celalalt il veti uri, sau de unul va veti lipi si de celalalt nu veti griji: nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona.

Sa ne gandim la un tanar care, imprietenindu-se cu o tanara si indulcindu-se de putina mangaiere, se aprinde si se invapaiaza cu inima de multa dragoste fata de ea si-i da ei toate simtirile si-si cheltuie toata intelepciunea cu ea, incat si-a pierdut inima si a ajuns ca un nebun ne mai pasandu-i de rusine si purtandu-se cu neoranduiala, toata gandirea si cugetarea lui dorind ziua si noaptea fata ei. In zadar binevoitorii lui, vazandu-l, isi arata parerea de rau fata de el si-l sfatuie sa se departeze de aceea ca-i este pierzatoare de suflet si stricatoare de minte. Acesta nu numai ca nu primeste sfatuirea lor, ci voieste mai bine sa-si plece capul sub taiere de sabie decat sa se desparta de dragostea acelei fete. Dar daca cei lipsiti de minte se dau pentru putina mangaiere amagitoare si pentru dragostea cea pierzatoare de suflet chiar si la moarte, ce vom zice de cei ce s-au imprietenit cu Dumnezeu si ale caror inimi s-au aprins si s-au invapaiat de dragostea Lui? Toate simtirile si toate cugetarile acestora s-au tocit si au fost omorate fata de toate frumusetile lumii si mintea lor s-a luminat cu totul si se indulceste de dragostea Domnului celui nemarginit si frumos. Iar de frumusetile veacului acesta nu numai ca nu sunt biruiti, ci si vederea lor le este neplacuta. De li se va intampla sa le aduca viclenii draci in minte dulceata celor vremelnice, ei nu numai ca nu le primesc pe acestea in cugetul lor, ci se ingretoseaza de ele.

Cei ce iubesc dulcetile si agoniselile vremelnice si amagitoare si indraznesc a se apropia de rugaciunea cea tainica, folosindu-se de mestesugul de care au auzit, ca, odata cu suflarea, sa bage aerul inauntru si sa-l scoata afara, adica sa bage, prin acel mestesug, raceala si sa scoata caldura, sarguindu-se cu multa osteneala si cu toata silinta sa afle locul inimii, sa stie ca toata silinta si osteneala lor este in zadar. Caci pana cand mintea lor va fi intunecata de grijile vietii acesteia, pana atunci si suflarea aceea pe care o forteaza nevoitorii cu mestesug (metoda) sufla in inima ca si cum ar sufla un foale peste niste carbuni stinsi. Deci numai dupa ce mintea s-a izbavit de robia grijii vietii acesteia, are nevoie inima de mestesugul acela al suflarii; si numai atunci suflarea aceea incalzeste si aprinde scanteiuta din inima spre dragostea lui Dumnezeu.

Cum si in ce chip se face mintea lucratoare?

Asa precum au spus Sfintii Parinti: mintea sa pazeasca luarea aminte deasupra inimii si nimic sa nu gandeasca sau sa cugete atunci, ci numai cuvintele rugaciunii sa le tina (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma), ca sa se scufunde mintea in adancul inimii, iar nu in partea poftitoare. Ca singura lucrare neinselatoare a celor ce au inceput de curand aceasta rugaciune este sa inceapa a o savarsi cu mintea in inima. Dar mult uneltitorul, zavistnicul si vicleanul diavol se sileste in tot chipul sa insele pe cei ce au inceput de curand rugaciunea. Inca mai ales in doua chipuri se straduieste a-i insela, adica sa le vrajeasca mintea prin naluciri si sa-i faca sa desfraneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc si pe cei desavarsiti voieste ca prin neascultare sa-i arunce in prapastia parerii de sine si a mandriei. Drept aceea, ca sa nu fii inselat, tine foarte tare ascultarea si smerenia si nu numai ca nu vei fi inselat, ci si toate maiestririle si mrejele vrajmasului le vei sfarama si toate taberele viclenilor draci, pe goana le vei pune cu puterea lui Hristos.

Daca vei simti durere, miscare sau fierbinteala de-a dreapta, in piept, sub piept, sub inima, la cap, la frunte, intre ochi, la urechi, la mana, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea sa te gandesti, ci numai la cuvintele rugaciunii sa priveasca inima ta, deasupra inimii, unde ti-am aratat. Caci cum zice Sfantul Diadoh, pe cat se lucreaza poruncile si darul se inmulteste.

Cum se lucreaza poruncile si se inmulteste darul?

Numai si numai prin credinta cea adevarata si neindoielnica, dupa cuvantul Domnului, care a zis lui Petru: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Nu i-a zis: necredinciosule, ci putin credinciosule, pentru ca multi se vad a fi credinciosi, dar raciti si slabi in credinta. Dar cand si in ce vreme a zis aceasta Domnul, pentru indoiala si necredinta lui Petru? Atunci cand, vazand Petru din corabie pe Domnul, venind pe mare ca pe uscat, i se parea ca este naluca si a strigat: Doamne, de esti tu, porunceste-mi sa vin la Tine, iar Domnul a zis: Eu sunt, vino la Mine. Sarind deci Petru din corabie, mergea pe mare ca pe uscat, dar vazand vantul puternic si valurile marii ridicandu-se, iar el aflandu-se cu credinta imputinata, se afunda si pentru indoiala si imputinarea credintei lui catre Domnul, zicand: Doamne, nu ma lasa, ca pier. Atunci Domnul, apucandu-l pe mana, a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?

Asa se intampla si acum cu cei ce au inceput a calatori calea cea duhovniceasca, adica rugaciunea lui Iisus, dar pentru imputinarea credintei lor se indoiesc pe cale si nu inainteaza, pentru ca toata mintea si grija lor o au pironita spre agoniselile acestea vremelnice si putrede si mai vartos sunt biruiti de slava desarta a lumii, de lucrarea sfintelor porunci neavand nici o grija. Aceasta se intampla din imputinarea credintei si de aceea sunt biruiti de slava desarta si incep a se ingriji de agoniselile vremelnice. Iar mai vartos cei ce s-au invrednicit de mangaierea duhovniceasca, de se vor afla intru imputinarea credintei, lesne se vor invoi cu gandurile si cu cugetele cele necuviincioase, care spurca si intineaza mintea. Unii ca acestia, chiar daca s-au invrednicit de mangaierea duhovniceasca si socotesc ca umbla pe cale, se ratacesc pe o cale neumblata, pentru ca mare pacat este a se invoi cineva cu cugetele si cu gandurile cele necuvioase. Precum pruncul cel mic, nefiind hranit de doica, nu poate sa traiasca, ci moare, asa nu este cu putinta a fi cineva rob pacatului si a calatori cu Dumnezeu, caci Dumnezeu uraste pacatul.

Pentru pacatul unui om, cazura in moarte intr-o clipita douazeci si cinci de mii din fiii lui Israel, celui intai nascut al lui Dumnezeu. Oare nu era harazit de la Dumnezeu norodului acela sa mearga in pamantul fagaduintei? Dar pentru necredinta, invartosarea inimii si pentru necuratia lor, au umblat patruzeci de ani ratacind in pustie prin locuri neumblate si nu pe cale. Si nu numai ca nu s-au invrednicit a intra in pamantul fagaduintei, dar nici macar a-l vedea nu s-au invrednicit. Numai Moise l-a vazut cand era aproape de adormire, adica atunci cand era sa se duca din viata. Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: Incredinteaza norodul acesta lui Iisus Navi, ca tu vei adormi. Si iarasi i-a zis Dumnezeu lui Moise: Pamantul fagaduintei iata-l, vezi-l dar nici tu nu vei intra in el, pentru ca nu M-ai cinstit inaintea fiilor lui Israel si n-ai lovit piatra pentru curgerea apei cu toiagul tau, dupa porunca pe care ti-am poruncit-o Eu, ci ai lovit-o cu trufie si cu manie. (Numeri 20, 12)

Vedeti iubitilor cata departare se face de la Dumnezeu pentru nelucrarea poruncilor? Moise, caruia ii stralucea fata mai mult decat soarele, incat fiii lui Israel nu puteau sa caute la ea pentru stralucirea darului Prea Sfantului Duh ce lucra in el, pentru o porunca ce i-a parut mica, nu s-a invrednicit a intra in pamantul fagaduintei. Dar departarea de la Dumnezeu nu s-a zis pentru Moise, caci Moise era plin de credinta si de darul Celui Prea Inalt. Ea s-a zis pentru necredinta si invartosarea inimii norodului celui ce, dupa ce a intrat in pustie, cartea si barfea impotriva lui Moise. De aceea nu numai ca nu s-a invrednicit a intra in pamantul fagaduintei, dar nici a-l vedea nu s-a invrednicit, ci a umblat ratacind pe locuri neumblate si nu pe cale, dupa cuvantul Domnului, care a zis: M-am jurat intru mania Mea ca nu vor intra intru odihna Mea. (Numeri 14, 23)

Asa este si cu cei ce indraznesc a incepe rugaciunea lui Iisus. De se vor afla intru imputinarea credintei, adica de vor fi putin credinciosi, putina purtare de grija vor avea pentru lucrarea sfintei rugaciuni, dar multa silinta si sarguinta au pentru lucrurile si agoniselile pamantesti si vremelnice. Unora ca acestia, chiar daca li se pare a calatori bine, se ratacesc umbland pe cai nebatatorite. Dar insasi gura Domnului graieste: Nu va ingrijiti ce veti manca si ce veti bea si cu ce va veti imbraca. Vedeti pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici in jitnite nu aduna si Tatal vostru cel ceresc le hraneste pe ele. Ci cautati mai intai Imparatia cerului si toate celelalte se vor adauga voua.

Cei ce s-au sfintit lui Dumnezeu, inca de aici, daca vor sa se aplece de la rugaciune putin cate putin spre cugetele pamantesti, care spurca si intuneca mintea, si se vor invoi cu ele, vor vedea pe Dumnezeu indepartandu-se de la ei, ramanand astfel de batjocura viclenilor draci. Ca si Samson cel tare si osebit intre oameni mai mult decat toti, si sfintit lui Dumnezeu din pantecele maicii sale, cel invrednicit de multa putere si de mari minuni, vestit inca mai inainte de nastere prin inger, ca si Ioan, fiul lui Zaharia, oare nu pentru ca si-a pangarit sfintitele sale madulare prin aplecarea spre desfranare, s-a departat Dumnezeu de la el si l-a lasat pe seama vrajmasilor lui? Vedeti iubitilor cata stricaciune se face din imputinarea credintei, si sufleteasca si trupeasca? Dintru aceasta vine lenevirea spre lucrarea sfintelor porunci, dintru aceasta aplecarea spre pacatuire, iubirea de agoniseala si slava lumii. Deci, de suntem iubitori de cele duhovnicesti, sa nu fim iubitori de agoniseala, care-i stricacioasa si pierzatoare de suflet, ci sa fim sarguitori si iubitori de lucrul lui Dumnezeu, slujindu-i Lui si cinstindu-L prin lucrarea sfintelor Lui porunci si, din zi in zi, sa sporim prin credinta si prin smerita cugetare in dorul cel catre El. Caci aceasta este calea cea adevarata si neinselatoare.

Fierbinteala se naste din rugaciune, dar vine si de la draci sau de la fire. Cea de la fire se naste atunci cand cineva are o rudenie aflata la departare si pe care doreste sa o vada neavand insa nici o inlesnire. Dar se naste si cand cineva are o dragoste patimasa pentru o persoana oarecare. Aceasta dragoste este stricacioasa si pierzatoare de suflet; ea se naste cand doreste sa se intalneasca cu acea persoana dar nu are cum. Acest fel de fierbinteala se mai naste si la cei iubitori de arginti care urmaresc implinirea dorintei lor de a agonisi bani. Acesta este, dupa cuvantul dumnezeiescului Apostol Pavel, radacina a toata rautatea. Acest lucru este jalnic si vrednic de nemangaiata plangere, fiindca patima asta i-a aruncat pe multi in prapastia pierzarii. Dar si acum sunt aici dintre cei ce sunt biruiti de iubirea de arginti si aud prea bine aceste infricosate cuvinte. Dar ce fac? Ei se multumesc sa gandeasca astfel: Cine stie, poate nu va fi asa precum aud ca se spune; poate va fi altminteri. Deci, nu numai ca nu se pocaiesc, ci inca si pe cei ce atarna de ei ii asupresc si-i necajesc, facand economie, ca sa-si pastreze aurul si argintul, ca nu cumva sa cheltuiasca din el. Din aceasta li se pricinuieste acestora a nu crede cu inima si a nu intelege cu mintea, numai si numai din imputinarea credintei lor. Ca si Iuda cel raucredincios auzea infricosatele cuvinte ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care zicea ca mai bine ar fi fost omului aceluia, care avea sa vanda pe Fiul Omului pentru agonisirea argintului, sa nu se fi nascut, dar nu le intelegea, nici nu le credea cu inima, avand mintea intunecata cu turbarea iubirii de argint. Si asa n-a inteles pana cand nu si-a agonisit lui si spanzurare si pogorare in prapastia iadului.

Asa si in vremea de acum, cei intunecati la minte cu tulburarea agoniselii, aud si ei prea bine aceste infricosate cuvinte, dar intunecarea mintii lor nu-i lasa sa inteleaga sau sa se pocaiasca, ci se si sarguiesc sa-i asupreasca si sa-i necajeasca pe cei mai mici. Unii ca acestia isi agonisesc pogorarea in prapastia pierzarii, iar pe cei ce inteleg, cred cu inima si se pocaiesc, precum a primit Domnul pe vamesul, pe desfranata si pe fiul risipitor si i-a imbratisat pe ei, asa ii primeste si pe acestia randuindu-i in ceata dreptilor. Caci stie Domnul si pe desfranata care s-a pocait cu adevarat sa o faca mai curata decat pe o fecioara, dar nu face asa pe cei ce prelungesc nepocainta zicand ca se vor pocai maine sau poimaine. Ca multi sunt in iad dintre cei ce zic ca ne vom pocai maine si asta pentru ca noi nu stim ziua sau ceasul ducerii din viata asta.

Dulceata vine din rugaciune, dar vine si de la doctorii cei amari, adica de la viclenii draci. Cea de la draci pricinuieste tulburare, iar cea din rugaciune aduce pace si smerenie. Fierbinteala cea din rugaciune si cu zdrobire dintru adancul inimii aduce suspine si izvoraste din ochi ca din niste sipote, siroaie de lacrimi pentru dragostea si dorul catre Dumnezeu. Atunci si mintea cu mare putere striga: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, si pe toti oamenii ii vede inaintea sa ca pe ingerii lui Dumnezeu, iar pe sine se vede praf si cenusa si ii vine a se tavali sub picioarele tuturor oamenilor pentru dragostea Domnului. Ba de multe ori, ii vine a se si ascunde de catre vederea oamenilor.

Cei ce au ajuns la masurile acestea s-au invrednicit si de mila lui Dumnezeu, adica de adevarata si neincetata rugaciune. Aceasta se lucreaza atunci de-a pururi cu mintea in inima; se lucreaza fie tacand, fie dormind, iar mai vartos cand este treaz o afla lucrandu-se cu foarte mare liniste si nici un cuvintel nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugaciunii se lucreaza cu dulceata in inima. Dar aceasta sfanta lucrare a mintii vine inca de la inceput, dar numai o data cu lucrarea sfintelor porunci si a tuturor faptelor.

Rugaciunii ii ajuta foarte mult strainatatea, iar a fi strain inseamna ca oriunde se va afla lucratorul, fie la liniste, intre prieteni sau in orice loc ii va fi vietuirea, sa se aiba pe sine ca un strain si mai micul tuturor. Sfantul Calist Patriarhul spune ca mai mult decat in toate intelesurile, dator este sa fie cel ce se linisteste, ravnitor in a intelege cele duhovnicesti. E dator, mai ales la inceput, ca luarea aminte a mintii sale sa nu fie, in ceasul rugaciunii, nici la jumatatea inimii, nici in josul ei, ci sa pazeasca mintea deasupra inimii.

Aceste dumnezeiesti cuvinte ce sunt adunate din sfintele scrieri, s-au scris in grai simplu ca sa fie lesne de inteles si pruncilor celor mici. Pentru ca multe sunt noianurile invataturii dumnezeiesti, dar cu anevoie de inteles de prunci, adica de incepatori. Acestia sunt ca pruncii, care, in micile lor manute, in loc de peste primesc sarpe si in loc de paine, carbuni aprinsi, nestiind ce fac. Cu adevarat nou-incepatorii sunt asemenea pruncilor si cu atat mai vartos cei ce nu iau aminte la sfintele scrieri si nu au nici sfatuire duhovniceasca. Acest fel de lucratori, in loc de cele bune primesc cele rele si in loc de dar, inselaciune. Ba se si bucura, nestiind ce fac si socotind ca primesc dar, de aceea, aceasta sfanta lucrare a mintii are nevoie de multa sfatuire duhovniceasca si de citirea cu multa luare aminte a sfintelor scrieri, nicidecum de agoniselile si lucrurile vremelnice, ca sa nu ne inselam. Pentru ca vrajmasul nu inceteaza a se sargui sa ne insele nu numai pe noi incepatorii, sau pe cei de la mijloc, ci si pe cei desavarsiti, caci stapanitorul lumii acesteia cauta nu numai pe unul sau doi sa-i piarza, ci se sarguieste, racnind ca un leu sa inghita pe toata lumea. Dar precum s-a zis, smerenia, ascultarea si marturisirea dreapta sfarma toate inselaciunile si mrejele vrajmasului.

Dreptul care are si intelepciune este asemenea lui Dumnezeu, iar semnul intelepciunii acesta este: ca inteleptul este sfetnic bun tuturor. Inteleptul nu graieste niciodata cu asprime nici nu se iuteste, ci toate cuvintele lui sunt line si cu buna primire si veselesc inima celor cale le aude. Inteleptul chiar de va fi in treapta inalta, nu se trufeste, ci mai mult se smereste, urmand Mieluselului lui Dumnezeu, domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a implini poruncile Lui. Dreptul cel intelept, chiar de se va afla pe treapta de judecator, nu crede indata cele ce i se spun, nici nu hotaraste in graba pedeapsa celor parati, ci mai intai cu mare intelepciune si cu buna luare aminte cerceteaza ca sa afle pricina cu buna adeverire si, dupa ce a aflat-o, cu buna randuiala pune la cale judecata. Astfel pazeste cuvintele Domnului care a zis: Cu ce judecata veti judeca, cu aceea veti fi si voi judecati si cu ce masura veti masura, cu aceea si voua vi se va masura; asemenea pazind si cuvintele Apostolului: De a cazut cineva in greseala, voi cei duhovnicesti indreptati pe unul ca acesta cu duhul blandetii. Astfel inteleptul care se afla in treapta de stapanire, isi face toate lucrarile cu mare chibzuinta, silindu-se a se face bine placut Stapanului a toata zidirea.

Dreptul nu se teme de este defaimat si nu se tulbura ori se scarbeste de orice i se va grai impotriva, ci zice: De s-ar ridica impotriva mea tabara, nu se va infricosa inima mea; de s-ar scula asupra mea razboi. Intru aceasta eu nadajduiesc. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi cauta, ca sa locuiesc in casa Domnului in toate zilele mele.

Zis-a prea fericitul Petru Damaschin:

Ce se cuvine a face celui biruit de orice patima? Unul ca acesta cu mare sarguinta trebuie sa se impotriveasca patimii daca voieste sa scape de muncile vesnice si de mania focului nestins, pentru ca sa se invredniceasca de mila lui Dumnezeu. Sa vorbim de pilda despre patima curviei. Daca cineva este ispitit de oarecare persoana, se cuvine acestuia a se departa cu totul de acea fata, de vorbirea cu ea, de petrecerea cu ea, de atingerea hainelor, ba si de mirosul ei. Ca in toate acestea, de nu se va pazi omul, implineste patima si preacurvia sa, facandu-se salas dracilor. Acesta e un lucru jalnic si vrednic de nemangaiata plangere pentru intunecarea mintii ce-o aduce unora ca acestia, ca nu-si aduc aminte de gandul care l-au cugetat atunci cand au iesit din lumea cea desarta si au pornit in aceasta calatorie duhovniceasca si vietuire ingereasca. Ei nu-si aduc aminte de osardia ce-o aveau cand au intrat pe poarta manastirii in vremea venirii lor in ea, ca nu-si aduc aminte de fagaduinta aceea pe care au dat-o la primirea cinstitului si ingerescului chip. Caci pentru cei ce sunt biruiti de aceasta patima dar se pocaiesc, nu numai ca se bucura cetele ceresti, dar inca si domnul ii asteapta cu bratele deschise, primindu-i si imbratisandu-i. Dar pe cei ce petrec in nebagare de seama si nu se pocaiesc, ii asteapta pogorarea in prapastiile iadului si viermii cei neadormiti. (Petru Damaschin)

Zis-a si prea fericitul patriarh, sfantul Ioan Gura de Aur:

Omul de va gresi si va pacatui inaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urma, caindu-se si ingretosandu-se de pacatele sale, le va parasi, incetand a mai pacatui inaintea lui Dumnezeu si va incepe a se pocai cu multa infricosare, flamanzire, sete, plangere si varsarea lacrimilor de toate zilele, vestejindu-si trupul; unul ca acesta, nimic nu se va folosi de ostenelile sale pana cand nu-si va spune si nu-si va marturisi pacatele sale duhovnicescului sau parinte, ca sa ia de la dansul dezlegare si iertare de pacatele sale. Pentru ca acestuia i s-a dat putere de a lega, a dezlega si ierta pacatele oamenilor precum zice Domnul: Intai marturiseste-ti toate pacatele tale si apoi vei lua indreptare, iertare si usurare de sarcina cea grea a pacatelor tale. Dar cel ce se numeste rautate straveche, vrajmasul nostru diavolul, stiind ca prin supunere si marturisirea pacatelor la parintele duhovnicesc, omul ia dezlegare si usurare, foarte se sileste ca sa-l sminteasca si nicidecum sa nu-l lase nici macar cu gandul sa cugete la marturisire. De aceea multi au iesit din aceasta lume amagitoare fara marturisire, fara dezlegarea si iertarea lor, pentru cele pacatuite, iar acesta e un lucru infricosator, jalnic si vrednic de nemangaiata plangere. Caci din pricina acestei despartiri fara randuiala si cu durere de lumea aceasta, nu-si castiga nici cat de putina usurare de sarcina cea grea a pacatelor sale. (Ioan Gura de Aur)

Randuiala cea buna a vietii de sine

Cum se cuvine calugarului celui ce este in afara de viata de obste, intru luarea aminte a petrece precum cei de demult Parinti au petrecut. (anonim)

Pentru a te linisti, de se va putea, sa fie chilia ta intunecata, de este ziua, cu perdea. De te sminteste cineva prin vedere, poti sa inchizi ochii pentru a nu mai vedea nimic si in felul acesta sa-ti poti tine gandul si mintea la cuvintele rugaciunii deasupra inimii. Cauta sa nu umble mintea in vraistea gandurilor, sau, si mai mult, inima. Nu lua aminte nicidecum sa te gandesti la ceva, caci chiar de-ar fi acel lucru bun, nu este deloc asa. Mintea trebuie silita sa nu gandeasca decat la Doamne Iisuse care esti pretutindeni si toate le plinesti. Nici o nalucire, mica sau mare, lumina sau foc, glas, bubuit, chip sau orice ar fi vazand sau auzind, sa nu crezi. Nu lua aminte la unele ca acestea, de se vor intampla vreodata caci acestea sunt pareri si minciuni. Socotesc intr-o oarecare masura din cercarea mea ca am cunoscut acestea, dar am avut despre ele si cuvinte cu unele persoane care au vazut naluciri mari in fata si le-au cercat cu auzul. Caci cei ce se linistesc cu mintea si cu trupul, pana ce nu vor trece prin aceste mincinoase pareri, nu pot veni nici la adevarata buna sporire.

Unii ca acestia sa nu se teama nici intr-un chip de spaima ce apare in somn, ori de strigarea pe nume, iar in izbandiri de vise nicidecum sa nu creada, sau sa ia aminte. Sa nu se gandeasca la ele cum au fost, bune sau rele, ca din increderea in multe ca acestea, vine omul la parere si se strica. Dar mi se pare, dupa cum spun Sfintii, ca este de folos si spre spor ca trecand prin aceste pricini si intamplari, de care nu te vei dumiri, sa ai povatuire si indreptare, ca fara adevarata calauzire multi pier. Iar neavand de la cine sa le descoperi, lasandu-te in mila lui Dumnezeu, tine-te de rugaciune numai, fie ca dormi, fie ca esti treaz, fie ca mananci, fie ca bei, fie ca faci oricare alt lucru, ca ea te va invata toate si-ti va fi de folos, pana ce ai sa vezi.

Sileste-te mai vartos la starea in picioare, noaptea la priveghere, ca prin aceasta s-au dezbracat Parintii de omul cel vechi si au vazut pe Dumnezeu. La priveghere adauga trezvia, iar de trezvie lipeste rugaciunea lui Iisus, si dupa ce vei zabovi intru acest lucru, o vei intelege pe aceasta si va gusta sufletul tau din pomul vietii. Acestea insa nu le vei putea savarsi de nu te vei injuga cu pomenirea mortii tale, in tot ceasul.

Am vazut pe oarecari din cei ajunsi intru sporire, ca si in adunare de frati, sau la vreme de nevoie si in oras se pot linisti. Iar in singuratate si in liniste, mai mult se ajutoreaza decat in adunare, pentru ca in adunare se pot pazi mai usor cei fara patimi si puternici, dar nici acelora nu le e prea de folos, ci primesc aceasta numai de se va intampla cu oarecare vestire de la Dumnezeu, pentru vreo trebuinta a obstii. Insa maica acestora este strainatatea si linistea, iar unele ca acestea nu sunt legate de loc, ci le poti afla oriunde vei putea mai cu lesnire a implini acestea si a te ruga. Daca te rogi, esti biserica adevarata, insa in singuratate sa nu sezi singur fara insotitor ca sa nu patimesti iesire din minte, ci in doi sau trei frati in asa zisa cale imparateasca. Deci fii si acolo de obste, caci aceasta este calea marturisita si aleasa de Sfintii Parinti. Cei ce petrec in aceasta randuiala au un staret povatuitor, traind in doua trei chilii, avand biserica sub un acoperis si avant totul de obste. Unii ca acestia au timpuri de adunare dupa voia celui mai mare, rugaciunea, mancarea, imbracamintea, somnul si celelalte lucruri de nevoie, cu povatuire si cu blagoslovenie. Astfel acestia pot spori cu darul lui Dumnezeu, iar singur nu e lasat nimeni a sedea, fie de departe sau aproape, caci primejdios foarte este a trai unul despartit si de sine in toate. Acest fel de trai este smintitor si pricinuitor de cadere cand in dreapta, cand in stanga, aducand patimi sufletesti si trupesti, dupa cum am vazut si cum bine stiut este celor cunoscatori. Sunt insa unii care sunt singuri, dar au o incapere tot cate doi. Dar sunt si de aceia care, dupa ce au stat mai inainte cate doi, acum se afla cate unul, in coliba, in pestera, ori in vreo crapatura. Dar numai dupa ce s-au povatuit in obste cu fratii, sau in pustie, viind la sporire cu sfatul si cu stiinta altor cuviosi parinti, au indraznit si indraznesc acum a sedea singuri si a se lupta cu patimile si cu dracii. Rar insa sunt aceia care s-au lepadat de toata grija trupeasca si a lumii si ajungand la sporire, si-au aruncat toata nadejdea catre Dumnezeu, pe care Il doresc.

Cei ce sunt patimasi sa nu indrazneasca a se lupta deosebit, in singuratate cu dracii, ca sunt ucisi de acestia. Se cade noua neputinciosilor a ne sili la calea imparateasca, si unde ne va ajuta locul, datori suntem a ne nevoi pentru mantuirea sufletului nostru. Daca facem asa, fara cadere vom petrece ramasita vietii noastre, iar cei ce doresc mangaierea cea de la Domnul, prea lesne o vor castiga. A caruia sa fie slava in veci. Amin.

Sursa: Filocalia.ro