 |
| Rugaciunea inimii.pdf |
Ceea
ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, sunt informatii pe care
le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceasta
rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar,
pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor
informatii.
In
rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca
mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O
rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o
rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur
sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da
si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara
perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui
Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
Omul
care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit
impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta
unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.
Trebuie
sa precizam inca o data ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se
face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in
inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai
degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii
strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.
Desigur,
Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui
Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta
deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa
Dumnezeu mintea actualizeaza adancul inimii si il face sa fie un
adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama
(Ps 41, 8). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara
iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui
Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noastra este
cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ
al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a
intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului
personal si ca Dumnezeu intra in relatie intima cu noi prin Hristos.
Iata de ce mintea este cea care se odihneste in inima. In inima ea
gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste
in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui
Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sentimentul
trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de
sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dand
astfel acestui sentiment un continut precis.
Propriu-zis,
mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin
mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii
permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea
realitatii neatinse pe care o incearca mintea se realizeaza in
prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea
de Dumnezeu se gasesc umplute, patrunse, strabatute de simtirea
realitatii insesi a lui Dumnezeu. Realitatea ia locul ideii si, in
acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si
Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial
pentru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul
care permite perceperea si simtirea realitatilor cu care trupul intra
in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa
sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea
realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ideilor sale. Pe
de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor
senzoriale ale trupului sau de la inchipuirile care se formeaza in
imaginatie dupa modelul senzatiilor corporale si care sunt provocate
de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la dificultatea
pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din
ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj
tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu
sa faca prizoniera mintea.
Senzatiile
sau imaginatiile, care tind sa impiedice mintea sa patrunda in inima
pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciunea inimii, sunt fie
senzatii sau imagini produse de pacat ori care il atrag pe om in
pacat, fie senzatii sau imagini care ii dau omului impresia ca este
atras spre o actiune buna sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu
insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest
motiv, Parintii ii avertizeaza pe monahi chiar impotriva
inchipuirilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu
se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel
Parintii considera ca un obstacol nu mai putin primejdios in calea
intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie
sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta
in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea
asupra lui Dumnezeu intrerupe relatia directa cu Dumnezeu sau
intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el
insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand.
Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla
in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu.
Totusi, aceasta experienta constienta este numita "gandire"
pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia
pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este
constiinta intalnirii cu infinitul personal al lui Dumnezeu care ne
iubeste. Si prin gandire e o confirmare a realitatii. In acest
infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumnezeu
personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala.
Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in
care ii raspund. In acest infinit nu ma pierd pentru ca este
infinitul unui Dumnezeu personal a Carui iubire ma bucura; depind de
iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de
mic si pacatos in fata Lui.
Aceasta
intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite
dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe
care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este
izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna
intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant
infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea
cu Dumnezeu Cel Infinit.
Dar
inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si
in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat,
pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere
iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si
lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala.
Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul
patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine.
Patimile sunt o alipire infinita de lucrurile si persoanele finite.
Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul
iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand
intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucrurile pe
care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune,
dar si gandurile de lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si
gandurile si cuvintele rele primesc in inima o trasatura de
infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire
infinita de lucrurile finite nu poate satisface adevarata sete
infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate
satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de
patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale
capacitati de infinit.
In
intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie
nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza
aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab,
cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de
recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa
rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei,
a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite
pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de
reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre
om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este
de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul.
Acum
cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel,
cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta,
ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia
nu se indreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dumnezeu. Cuvintele
au forma adresarii in modul unui dialog. Dar acest dialog poate fi
trait si fara cuvinte.
Din
acest motiv calugarul de care va vorbeam la inceput spunea ca pe o
treapta inaintata a rugaciunii se poate renunta chiar si la
rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam
lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui
Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia.
Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre
intreaga fiinta. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este
rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea
emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei
proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune
aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In
inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire
nesfarsita.
Parintele Dumitru Staniloae
