Intoarcerea la Dumnezeu: de pe pamant la cer - Sf. Paisie Aghioritul

Intoarcerea la Dumnezeu.pdf

Bunul Dumnezeu a facut pe ingeri, dar unii dintre ei, prin mandria lor, au devenit diavoli. Dupa aceea Dumnezeu a plasmuit pe om, ca sa completeze cazuta tagma ingereasca, si a lasat si pe diavoli liberi pana la un punct si pana la o vreme, ca sa ne ajute prin rautatea lor, adica sa dam examene pe pamant si sa trecem in viata cereasca cea vesnica. Cat timp traieste omul are dreptul sa dea examene duhovnicesti. Examinare, dupa nu exista.

Asadar, sa ne nevoim, sa luam fie si numai nota de trecere duhovniceasca asa fel ca sa intram in rai. Amin.
Cel ce se nevoieste duhovniceste razboieste pe vrajmasul diavol si firesc este sa fie si luptat de acela. Omul care va birui pe vrajmasul, va fi incununat de Hristos.

Experienta se dobandeste din focurile diavolilor pe care le primeste ostasul lui Hristos in lupta duhovniceasca, inainte ca vrajmasul sa inceapa lupta, incepe bombardarea cu ganduri. Rugaciunea lui Iisus este arma cea mai grea impotriva gandurilor vrajmaaului.

Sporirea duhovniceasca a nevoitorului nu va depinde de bunatatea parintelui duhovnicesc, ci de gandurile bune ale ucenicului.

Ucenicul care primeste gand viclean impotriva staretului sau si isi pierde increderea in el cade singur, precum se prabuseste cupola cand se ia caramida centrala, cheia.

Ca sa se curateasca mintea si inima trebuie ca omul sa nu primeasca ganduri viclene, si nici el sa nu gandeasca in mod viclean. Ci sa lucreze simplu si smerit si sa se nevoiasca cu marime de suflet.
Randurile curate au mai mare putere duhovniceasca decat toata asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc sa isi pazeasca curatia lor sufleteasca si trupeasca.

Razboiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugaciunea, cand nu exista mandrie.

Atunci cand gandul viclean impreuna lucreaza cu omul vechi trupesc face indoit rau in suflet. Precum cand diavolul impreuna - lucreaza cu omul face indoit rau in lume.

Gandurile de hula sunt toate ale diavolului si nu ale omului.

Cu gandurile de hula diavolul chinuieste de obicei pe oamenii sensibili, ca sa-i mahneasca si sa-i aduca la deznadejde.

Gandurile de hula sunt ca avioanele ce ne deranjeaza cu zgomotul lor, fara sa vrem, dar nici nu le putem impiedica. Cea mai grea arma antiaeriana este psalmodia, pentru ca este si rugaciune la Hristos, dar si dispretuire a diavolului.

La inceputul vietii sale duhovnicesti nevoitorul alunga gandurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugaciunea neincetata si prin nevointa cu marime de suflet. Dupa aceea vin numai ganduri bune. Mai tarziu se opresc si gandurile bune si nevoitorul simte o golire, dupa care vine iluminarea dumnezeiasca in om.

Pe cel viclean il cunoaşte omul lui Dumnezeu, in timp ce pe gandurile cele bune ale oamenilor vicleanul nu le cunoaste.

Cea mai mare boala a epocii noastre o aduc gandurile desarte ale oamenilor mireni, care aduc nelinistea. Vindecarea o da numai Hristos prin pacea sufleteasca impreuna cu vesnicia, numai omul sa se pocaiasca si sa se intoarca la Hristos.

Cel mai mare pacatos are si mult material pentru smerenie; iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc, numai omul sa evite in continuare prilejurile, cauzele pacatului, ca sa pastreze harul.

Pustia ajuta mult la stergerea patimilor sufletesti deoarece in pustiul sterp pirul dispare, iar in mlastina se face ca stuful.

Nu va minunati de cei ce se apropie de luna, ci de cei se departeaza de duhul lumesc si se apropie de Dumnezeu veselindu-se.

Omul care se indeparteaza de Dumnezeu nu afla odihna sufleteasca nici in viata aceasta vremelnica, dar nici in cea vesnica. Deoarece cel ce nu crede in Dumnezeu si in viata viitoare, cea vesnica ramane nemangaiat si in aceasta viata, si isi osandeste astfel sufletul pentru vesnicie.

Cu cat oamenii resping viata cea fireasca, simpla, si inainteaza spre lux, se mareste nelinistea omeneasca. Si cu cat inainteaza in politetea lumeasca, cu atat se pierde simplitatea, bucuria si zambetul firesc al omului.

Dumnezeu este Mintea cea nesfarsita si omul se inrudeste cu Dumnezeu prin minte si prin minte se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfarsita si prin inima curata omul il traieste pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu si omul prin simplitate crede, se nevoieste smerit si cu marime de suflet si traieste tainele lui Dumnezeu.

Anii trec, oamenii imbatranesc. Nu stati la rascruce. Alegeti o cruce potrivita cu marimea voastra de suflet si apucati-o pe un drum din cele doua ale Bisericii noastre si urmati-L pe Hristos in Rastignire, daca vreti sa va bucurati de inviere.

Crucile omenesti sunt niste cruciulite ce ne ajuta la mantuirea sufletului nostru. In timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a intrebuintat puterea Sa dumnezeiasca.

Cel mai bun medicament in orice incercare a noastra este incercarea cea mare prin care au trecut semenii nostri, numai sa o aducem in mintea noastra.

Iisus este dulce si cine isi aduce amaraciunea durerii sale la Hristos, amaraciunea i se preface in sirop dulce.

Vrei ca rugaciunea ta sa se faca din inima si sa fie bine primita de Dumnezeu? Fa durerea semenului tau a ta. Chiar si numai un suspin din inima pentru aproapele tau aduce rezultate minunate. Vestirea dumnezeiasca a rugaciunii bine primite este mangaierea dumnezeiasca ce o simte omul dupa acea rugaciune.
Rugaciunea linistita de noapte ajuta mult cu tihna ei si este mai eficace si pentru sporirea noastra duhovniceasca, precum si ploaia de noapte linistita ajuta mult la dezvoltarea plantelor.

Mult ajuta trupului somnul de dupa apusul soarelui. Dar si privegherea de dupa apusul soarelui mult ajuta sufletul prin rugaciunea cu trezvie.

Trageti mereu de ata metaniilor pana ce se vor dezgheta uleiurile duhovnicesti ca sa poata porni masina duhovniceasca si inima sa lucreze singura rugaciunea.

Potrivit cu jertfa si rugaciunea ce o face omul pentru sine sau pentru semenul sau, va primi si ajutorul dumnezeiesc.
Increderea in Dumnezeu pentru cele ce nu se fac omeneste este o neincetata rugaciune tainica avand rezultate minunate.

Cel ce se increde in Dumnezeu seamana slavoslovie si aduna bucuria dumnezeiasca si binecuvantarea vesnica. Cel ce seamana ticalosie secera ticalosie si inmagazineaza neliniste (stres).

Viata cea dulce nu o simt cei ce se bucura de ea in chip lumesc, ci cei ce traiesc duhovniceste si primesc si cele amare cu bucurie, ca buruieni tamaduitoare pentru sanatatea sufletului si se hranesc numai pentru intretinerea trupului.

Daca flamanzeste aproapele tau, da-i hrana ta. Daca nu exista om flamand, da hrana ta animalelor flamande, pentru ca te vei folosi sufleteste din post pentru rai; in timp ce sarmanele animale nu au rai; au insa si binele ca nu au nici iad.

Bucuria ce o simte omul cand primeste binecuvantare materiala este bucurie omeneasca. In timp ce bucuria ce o simte omul cand da, este dumnezeiasca. Cea dumnezeiasca vine prin a da.

Schimbarea duhovniceasca pe care o primeste sufletul impreuna cu veselia inimii chiar si printr-o mica milostenie sau facere de bine fata de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar daca ii vei da un sac de dolari.

Cel ce se osteneste pentru aproapele sau din dragoste curata se odihneste prin osteneala. in timp ce acela care se iubeste pe sine si trandaveste se oboseste si cand sta.

Omul ravnitor in orice fel de viata s-ar afla, fie monah, fie mirean, va spori duhovniceste pentru ca va lucra cu marime de suflet. In timp ce omul care nu cultiva marimea de suflet, ce i-a daruit-o Dumnezeu, fara sporire va fi si intr-o viata si in cealalta.

Sarmanele animale sunt mai bune in maniere decat oamenii nesimtitori, deoarece fiind cumparate si de cei milosi si de cei nemilostivi se supun fara deosebire, lucreaza din greu si rabda fara murmur si fara de nici o plata. Prin urmare ele se intrec in neagoniseala, in rabdare si in ascultare.

Mai mare este dragostea omului care ridica smerit greseala aproapelui lui decat a aceluia ce ridica traista cea grea a impreuna - calatorului sau.

Primeste nedreptatea ca binecuvantare mare, pentru ca din asta iti invistieresti binecuvantare cereasca. Insa nu urmari anume sa te nedreptateasca, pentru ca asta ascunde o rautate politicoasa.
Cand esti nedreptatit sa nu spui: Sa-i rasplateasca Dumnezeu!", pentru ca atunci te blestemi singur cu politete.
Pe omul care iti cere iertare sincera cand a gresit, sa-l ierti cu bunatate de fiecare data cand greseste si sa-l iubesti si de aproape. Iar pe cel viclean, ce iti cere chipurile iertare, ca sa-si faca treaba lui si mereu sa te incurce in treburile lui, care vatama sufleteste si pe alti oameni, iarta-l de saptezeci de ori cate sapte si in continuare sa-l iubesti de departe si sa te rogi pentru el.

Primeste nedreptatea cu bucurie, atunci cand nu te vatama sufleteste. Cu cat omul este mai duhovnicesc cu atat mai putine drepturi are in viata aceasta, deoarece drepturile celui drept le pazeste Hristos in viata cea vesnica.

Cu cat se osteneste trupul pentru Hristos, cu atat mai mult se veseleste si sufletul alaturi de El, si prinosul omului fata de semenii sai este mai eficace, deoarece atunci este duhovnicesc (prinosul).

Omul milos se pune in locul celui indurerat, se roaga, mangaie, dar si el este rasplatit de Hristos cu mangaiere dumnezeiasca potrivit cu durerea lui. In timp ce acel nemilostiv, ce urmareste locul celuilalt, cand il ia in stapanire, ia in stapanire si stresul (nelinistea) si traieste o parte de iad inca din aceasta viata.

Inlauntrul dragostei fata de aproapele nostru se ascunde dragostea noastra cea multa fata de Hristos. Inlauntrul evlaviei noastre fata de Maica Domnului si fata de Sfinti se ascunde iarasi multa noastra evlavie fata de Hristos - de Dumnezeu in Treime.

Sfintii Ingeri slavoslovesc neincetat pe Dumnezeu cu evlavie intraripata: “Sfant, Sfant ...”

Pentru ca omul sa zboare ingereste, trebuie sa lepede toate patimile sale sufletesti si lucrurile sale materiale la saraci, deoarece acolo unde este bogatie materiala este saracie duhovniceasca.

De omul sarac chiar si talharul se milostiveste si-l miluieste, in timp ce pe cel bogat talharul il face neagonisitor intr-un chip neplacut. Bine este ca omul sa se faca neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca sa mosteneasca imparatia Lui cea cereasca.

Deoarece viata cereasca a oamenilor va fi ingereasca, unii tineri mari la suflet o incep inca din aceasta viata, facandu-se monahi si traind in feciorie, neagoniseala si ascultare.

Una este Schima ingereasca a monahilor si monahiilor. Nu este parte barbateasca si parte femeiasca (Galateni, 111,28).

Pentru a se dezvolta in inima noastra cugetul monahicesc trebuie ca intai sa moara cugetul nostru lumesc si sa se faca pamant roditor. Iar ca sa moara patimile trebuie sa te gandesti la moarte, la judecata si sa patimesti si tu cu msrime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, pana la moarte, ca sa ne slobozeasca.

Bine este ca monahul sa moara la metania sa, dar in metanoia (pocainta).

Cine cunoaste marea vrednicie a Schimei ingeresti, nu urmareste alte vrednicii. Daca te faci un monah bun, te vei bucura ingereste si pe pamant si in cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumesti si se vor mahni ingerii.

Monahul care traieste lumeste este chinuit si nefericit in viata sa. Va fi greu si pentru Hristos: cu cine sa-l randuiasca in cealalta viata, cu monahii sau cu mirenii?

Monahul este lumina, far pe stanci, un felinar pentru lume.

Cand monahul nu vede oameni pentru Hristos, atunci vede multi oameni si ajuta eficient cu rugaciunea in lucruri ce nu se fac omeneste.

Monahii sunt telegrafistii Bisericii noastre si din pricina aceasta se departeaza de zgomotele lumesti, ca sa aiba legatură buna cu Hristos, prin rugaciune, si astfel sa ajute.

Daca monahul se compara pe sine cu mirenii in chip mandru va cadea, va deveni mirean. Daca cere cu smerenie mila lui Dumnezeu si se nevoieste, vazandu-i pe toti ceilalti oameni buni si sfinti, atunci urmeaza pe sfinti.

Pentru ca sufletul sa invie duhovniceste trebuie ca omul sa se rastigneasca, sa-i moara patimile cele sufletesti, mai ales iubirea de sine, fiica cea razvratita a mandriei, care impiedica harul dumnezeiesc si urateste chipul omului.

Pentru ca monahul sa sporeasca duhovniceste trebuie sa lase logica, sa se smereasca si sa lucreze cu inima. Iar ca sa sporeasca monahia, trebuie sa lase invidia, etc, sa se imbarbateze duhovniceste si logica, sa-i mearga inainte ca sa-i infraneze inima.

Nu consideraţi timp pierdut lucrarea duhovniceasca pentru voi insiva, caci aceasta este o conditie duhovniceasca pentru voi, iar pentru semenii vostri un ajutor eficient.

Atentie, nu va faceti nume bun, pentru ca numele vostru va deveni dupa aceea cel mai mare vrajmas al linistii voastre. Mai mare atentie trebuie ca monahul sa nu isi scoata nume bun din viata lui duhovniceasca atenta, deoarece isi pierde ostenelile prin laudele omenesti. In timp ce dintr-o viata neatenta, cel ce se pocaieste isi plateste si ceva pacate, deoarece a decazut in ochii oamenilor.

Binele facut de om se pierde cand il face cunoscut si acela se mandreste; se osteneste in zadar si se osandeste.
Monahii ce se ocupa mereu cu zidiri de prisos si lucrari lumesti, se vede ca sunt pamantesti, caramida

- lut, si deloc minte dumnezeiasca.

Cladirile simple si obiectele smerite transpun ganditor pe monahi in pesteri si in sihastriile simple ale Sfintilor Parintilor nostri, si astfel se folosesc duhovniceste. In timp ce acelea lumesti aduc aminte de lume si fac pe monahi lumesti cu sufletul.

Sfintii Atoniti au fost oameni ca si noi. Si Athosul a fost munte salbatec, ca si ceilalti munti. Dar nevoindu-se Parintii nostri cu marime de suflet s-au sfintit si ei, au sfintit si muntele, numindu-se Sfantul Munte, iar noi acum ne umflam in pene ca suntem aghioriti.

Sfintii nostri Parinti au sfintit pustia, au facut-o petrecere duhovniceasca; iar noi, din pacate, am facut-o petrecere lumeasca.

Orice randuiala lumeasca in monahism este si o mare neoranduiala duhovniceasca.

Frate, sa nu doresti sa adaptezi pustia cea linistita la sinea ta lumeasca nelinistita, ci respecta pustia, ca sa te ajute cu linistea ei, ca sa te pustiesti de patimile tale si sa fii daruit cu har de Hristos.

Daca vrei sa te faci sihastru si sa ramai in liniste, dobandeste mai intai linistea ta launtrica in nelinistea dinafara prin ganduri bune.

Incepatorul care se desparte de obste ca sa se faca sihastru se aseamana cu smochina necoapta ce se rupe din smochin, care inca picura lapte. Aceasta dovedeste ca inca are nevoie de lapte.

Odinioara, cand Marii Batrani erau mai multi, dobandeau si tinerii sporire duhovniceasca. In vremea noastra, cand cei mai multi suntem numai batrani, ce sa faca tinerii?

Odinioara, Parintii nostri aveau duh de nevointa. Posteau mult si preferau fierturile, de aceea dobandeau sfintenie si sanatate trupeasca. In vremea noastra, cand fugim de nevointa si fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar si gaina, daca si-ar fi aruncat grasimea ei, ar fi zburat si n-ar fi prins-o uliul.

O traista daca duce cineva se intreaba cand o va lasa jos. Dar cum sa poata cara continuu o greutate de prisos, care se adauga prin lacomie si vatama si sanatatea!

Omul nevoitor isi vede trupul sau scheletic ca pe prietenul sufletului lui, care-l ajuta la sfintirea lui. In timp ce acela bine hranit isi face trupul vrajmas al sufletului sau, care il lupta. Si atunci cel viclean cauta prilejul sa-l bombardeze cu ganduri necurate.

Dupa post, painea este dulce. Dupa priveghere si somnul este dulce. Iar dupa osteneala si piatra cea vartoasa ne odihneste mai bine decat fotoliul.

Cu cat se departeaza cineva de omeneasca mangaiere,cu atat se apropie de el cea dumnezeiasca.

Daca oamenii ar fi trait simplu, evangheliceste, aproape de Hristos, s-ar fi indulcit duhovniceste de Hristos si nu i-ar fi inecat stresul lumesc, incat sa se amarasca cu psiho - medicamente si sa devina netrebnici.
Deoarece comoditatile lumesti au depasit limitele lor, s-au facut impiedicari. Sau inmultit masinile, s-a marit si ispita, l-au facut si pe om masina, iar acum masinile si fiarele comanda si pe om, de aceea şi inimile oamenilor au devenit de fier.

Evolutia lumeasca impreuna cu libertatea pacatoasa au adus aceasta sclavie duhovniceasca.

Supunerea duhovniceasca la voia lui Dumnezeu este libertatea sufleteasca, si inaintarea duhovniceasca are siguranta dumnezeiasca.

Parintele duhovnicesc poarta raspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.

Incepatorul este ca o caseta goala; raspunderea se va cere de la Staret.

Supunere nu este ca ucenicul sa se supuna la exterior, ci cu bucurie sa fie supus cugetul lui la duhul Staretului lui.

Cel ce isi face voia sa, alunga voia lui Dumnezeu si impiedica harul dumnezeiesc.

Omul smerit primeste iluminarea dumnezeiasca deoarece nu are voie si iubire de sine. Si deoarece primeste si sfaturile cu smerenie, se face si filosof.

Ca sa se supuna cineva fata de altul, trebuie sa o faca sau din evlavie, sau din frica. Supunerea din evlavie este duhovniceasca, iar cea din frica este disciplina militara.

Daca nu se va indrepta fiecare dintre noi, ca sa se inmulteasca binele, cum sa poata stapani binele in chip bun?

Nu va siliti in mod egoist pe voi insiva mai presus de puterile voastre, caci va pricinuiţi stres. Hristos este Parinte iubitor si nu tiran. Nevointa noastra cu marime de suflet bucura pe Hristos.

Daca nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel putin sa recunoastem asta cu smerenie si sa cerem mila lui Dumnezeu. Daca aceasta smerita marturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.

Ca sa auda cineva solia dumnezeiasca a Cuvantului lui Dumnezeu si ca sa se schimbe, trebuie ca el insusi sa-si puna butonul sau la aceeasi frecventa pe care transmite Hristos prin Sfanta Sa Evanghelie, si sa puna in lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeiesti.

Altceva este evlavia si altceva este pietatea - precum evlavia ortodoxa rasariteana difera de pietatea apuseana europeana. Evlavia are harul dumnezeiesc, pietatea are minte omeneasca.

In epoca noastra, in care exista aceasta zapaceala a mintii, am lasat cartile Sfintilor Parinti si am pus mana pe reviste, care mai mult zapacesc. Am lasat si Sfanta Evanghelie, cei mai multi, si ne repezim sa apucam Pidalionul, experimentati si fara experienta, de aceea Sfintitul Vas, Biserica noastra, este luptat de valuri.

Bine este sa citesti carti duhovnicesti, dar mai bine este sa le pui in lucrare, sa traiesti duhovniceste.

Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce traieste corect, evangheliceste.

Odinioara oamenii aveau scumpatate in viata lor, sinceritate, cinste, etc, iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din pacate, in anii nostri a fugit de la noi, oamenii, scumpatatea si s-au scumpit lucrurile materiale.

Mai inainte, la fiecare lucrare a lor, crestinii isi faceau mai intai semnul Crucii, iar in problemele serioase faceau multa rugaciune. In epoca noastra insa, din pacate, cei mai multi dintre noi nu numai ca nu ne rugam in problemele serioase, dar nici nu ne gandim, si astfel platesc si ceilalti necugetarile noastre.
Orice gand bun ce vine in mintea omeneasca este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboara din nasul nostru cand avem guturai este al nostru.

Fie oglinda, fie capac de conserva de ar fi cineva, nu straluceste daca nu cad razele solare pe el.
Nu va mahniti daca aveti defecte din nastere, nici nu va umflati in pene pentru virtutile mostenite, deoarece Dumnezeu va lua in consideratie doar lucrarea pe care omul o va savarsi asupra omului sau celui vechi.

Daca caracterul de prunc ajuta pentru sporirea duhovniceasca, cel manios ajuta mai mult, numai ca aceasta putere a maniei sa fie intoarsa impotriva raului, a patimilor sufletesti.

Precum la icoana sculptata este de lucru neincetat cand se lucreaza la ea cu lupa, asa si sufletul omului are de lucru mereu, cu cat se curata ochii sai sufletesti si devin telescoape.

Daca vreodata nu afli om sa te oglindesti duhovniceste, departeaza-te putin de chilia ta si vezi-te de acolo ca pe o a doua persoana si vei afla multe greseli.

Daca omul nu-si cunoaste pe omul sau cel vechi, ca sa se smereasca in mod firesc, smerenia nu poate deveni in el ca o stare, ca sa se faca salas al harului dumnezeiesc.

Nu urmari sa devii Staret pentru ca si a cugeta aceasta este o nereusita. Nici sa vrei sa faci pe staretul, daca n-ai fost mai intai ascultator.

Daca te faci tu singur capitan fara ca mai inainte sa fi fost simplu marinar, cel putin cere sfatul celor ce au calatorit pe mare, ca sa nu te afunzi impreuna cu tot echipajul (sa-i ineci in mare).

Cel ce urmareste vrednicii, singur - singurel se va lupta in toata viata sa. Cel ce este impins de oameni, va avea asistenta lor omeneasca. Iar cel ce este vestit de Dumnezeu, Dumnezeu va fi sprijinitorul lui.

Daca din intamplare cineva dintre voi, staretii, vede putin crucis duhovniceste, sa nu ceara ascultare oarba de la calugari, ca sa nu cada toti in prapastie, dupa cea scrisa: Orb pe orb de va calauzi, amandoi vor cadea in groapa (Matei, XV, 14).

Nu veniti in graba la manastire inainte de a va despleti ghemele voastre lumesti, daca vreti sa va impletiti usor in obste.

Inainte de apleca din lume, fa o rugaciune din inima catre Hristos si incredinteaza-ti parintii si fratii lui Dumnezeu, si de atunci inainte nu iti mai aminti de ei, caci in felul acesta Hristos este silit sa ii ajute.

Incepatorul ce isi aduce aminte de parintii si fratii lui, impiedica ajutorul dumnezeiesc. Daca isi aduce aminte si de lume insemna ca foarte repede a uitat ce a tras ca sa poata parasi lumea.

Daca nu te poti desparti de lume, nevoieste-te cel putin sa dezradacinezi cugetul lumesc dinlauntrul tau.

Greu se dezradacineaza lumea dinlauntrul nostru, daca nu ne dezradacinam mai intai noi prilejurile de amagire lumeasca.

Greu este ca sa dobandeasca cineva dragostea dumnezeiasca daca nu isi scoate dragostea sa din mica lui familie ca sa intre in familia noastra cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!

Incepatorul nu trebuie sa aspire cugetul lumesc la inceputul calugariei, pentru ca va sfarai mereu, ca lumanarea care ia apa in fitil la prima afundare.

Tanarul zburdalnic si egoist nu trebuie smerit deodata de staret, pentru ca va da lastaris, precum pomul tanar, care are multe sucuri, cand i se taie prea multe ramuri.

Daca pomul tau duhovnicesc este mic si ramurile lui joase, primeste ingradirea duhovniceasca, legatura care te asigura cu bucurie, ca sa nu fii ciuntit si netrebnicit de capre. Fa rabdare ca sa cresti duhovniceste, sa te hranesti cu roadele tale si sa te racoresti sub umbra ta.
Copacelul se leaga usor cu sfoara si nu cu sarma, pentru ca astfel se raneste coaja si se ofileste. Si ingradirea incepatorului sa fie usoara, cu binisorul, ca sa nu se ofileasca duhovniceste.

Fiul duhovnicesc nu trebuie sa dea drepturi duhovnicesti aspra sa nimanui altuia afara de Staretul sau, nici sa isi spuna gandurile sale mirenilor sau sa se smereasca inaintea lor, caci se va vatama sufleteste de oameni care nu cunosc marea virtute a smereniei.

Razboiul trupesc nu este o piedica pentru tanarul ce vrea sa se faca monah, numai sa nu se gandeasca la nunta. Cu putina nevointa, post, priveghere si rugaciune se supune trupul duhului; fireste, cand exista cugetare smerita. Tanarul, prin nevointa sa isi castiga in acelasi timp si plata cereasca.
Nu porniti spre monahism daca aveti inima voastra impartita, caci astfel veti esua.

Tanarul care isi da toata inima sa lui Hristos si se lasa cu incredere in seama experimentatului sau parinte duhovnicesc, usor se despoaie de omul sau cel vechi, precum cartoful nou se cojeste cu mare usurinta. In timp ce varstnicul, daca nu este foarte simplu si smerit, seamana cu cartoful cel vechi care se cojeste greu. Si chiar fiert de ar fi, trebuie sa se cojeasca fiind cald.

Mai curata este schima care a pus-o cineva de mic, desi s-a prafuit putin de vremea indelungata, decat a acelui in varsta, care a primit-o in cele din urma ale sale si care a dus-o curata si calcata de la croitor la mormant.

Cea mai mare pomenire pentru lume si pentru stramosii nostri este sporirea noastra duhovniceasca, deoarece atunci aceasta cere ajutorul dumnezeiesc - afara de rugaciunea noastra ce are indrazneala si de bucuria ce o simt stramosii in timp ce viata noastra urata provoaca intreita suferinta.

Parintele cel mai mare si mai bun este omul acela care a renascut duhovniceste, si ajuta si la renasterea duhovniceasca a fiilor lui, sa le asigure sufletele lor in rai.

Toti cei ce s-au nascut infirmi, ori s-au facut infirmi de altii sau din neatentia lor, daca nu murmura, ci slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc alaturi de Hristos, impreuna cu marturisitorii ii va randui Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu este pe de-a intregul Dragoste si se induioseaza si de netrebnicul nostru prinos. In timp ce noi oamenii mancam mierea cea dulce, lui Dumnezeu ii oferim ceara; dar El se bucura si de acest prinos al nostru.

In timp ce Dumnezeu hraneste copacii cu gunoaie si balegar ca sa ne dea frumoasele lor roade binemirositoare si ne daruieste binecuvantarea Sa cea bogata, noi, oamenii ticalosi, desi ne hranim cu roadele cele frumoase si le facem gunoi, avem, din pacate, si mandrie pe deasupra.

Toti oamenii primesc binecuvantarile cele bogate ale lui Dumnezeu, dar putini multumesc lui Dumnezeu si sunt multumiti si bucurosi langa Hristos.

Multi oameni desi le au pe toate, au deopotriva si mahnirea, pentru ca le lipseste Hristos!

La Nasterea Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia Manastirii Cutlumusi
Sfantul Munte Athos, Monahul Paisie

Sfarsit si lui Dumnezeu slava!